„Enigma Otiliei” a lui George Calinescu e ca o pictura plina de nuante si secrete, care te atrage in lumea ei fara sa iti dai seama. Romanul acesta nu e doar o simpla poveste despre tineri si iubire, ci o reflectie profund reflectata asupra societatii si a complexitatii sufletului uman. Mai mult, devine o explorare subtila a enigmelor din viata fiecaruia, chiar si atunci cand nu par sa fie aparent evidente.
Calinescu ne poarta intr-un tur de forta prin lumea personajelor lui, dar nu ca sa le analizeze pe toate in detaliu, ci mai degraba ca sa scoata la iveala ce se ascunde dincolo de suprafata. Otilia, personajul titlular, nu e neaparat o enigma in sensul clasic, ci mai degraba o fata cu o delicatețe aparte, care pare sa poarte cu ea un mister, dar nu legat neaparat de ceva ce trebuie descifrat. Ea are propria-i normalitate, iar titlul poate induce traversatorului ideea ca ea e centrul unui mare secret, in realitate fiind o fata simpla, dar cu un farmec subtil, care invadeaza orice incapere si mintea celor din jur.
Pe de alta parte, Felix, tinerelul pentru care totul pare o enigma, se lupta cu propriile lui dorinte si aparenta lipsa de experienta in fata complexitatii oamenilor. El incearca sa dechida cutia guess-urilor asupra Otiliei, dar descopera ca foarte multe lucruri din oameni si din sufletul lor sunt de fapt ascunse sub straturi de prejudecati si asteptari sociale. Asta face ca, in ciuda eroului principal, totul sa fie un fel de puzzle complicat, iar cititorul se simte ca un detectiv captiv intr-o lume in care nu toate se explica atat de simplu.
Romanul e plin de subtilitati si de gesturi aparent minore, dar cu o semnificatie profunda. Calinescu reuseste sa coopteze cititorul intr-un joc de umbre si lumini, unde enigma nu inseamna ceea ce pare la prima vedere. E ca si cum toate personajele au o poveste nespusa, iar noi, ca cititori, trebuie sa fi atent la toate indicile, pentru a intelege ce se ascunde dincolo de fiecare expresie, gest sau hotarare. Asta e ceea ce face din „Enigma Otiliei” o carte atat de speciala: nu te da pe fata totul de la inceput, ci te face sa descoperi in fiecare pagina cate o noua enigma, o noua fata a sufletului uman.
In final, poti spune ca romanul nu e doar despre o fata, ci despre toate enigmele cu care ne confruntam in viata, despre cum dorintele si prejudecatile pot sa ne traga in ape tulburi, dar si despre sensibilitatea umana si despre modul in care noile experiente ne transforma. Este o carte care te atrage prin sinceritatea si simplitatea ei, dar te si provoaca sa te intrebi ce e real si ce e doar aparent. Exact ca o enigma, pentru ca, pana la urma, fiecare om are in el un mister ce asteapta sa fie descoperit.
In literatura romana, Enigma Otiliei trece, astfel, drept cel mai notabil roman balzacian – atat ca influenta, cat si ca referinta (referenta). Doar ca, in aceasta raportare la Balzac , G.
Calinescu schimba oarecum regula jocului prin exagerare. Intoarcerea la balzacianism nu este una inocenta, in linie dreapta, ci una complicata, in spirala, presupunand o reactivare ingenioasa a arheologiei literare.
Asa cum observa Nicolae Manolescu in Arca lui Noe , prozatorul, „in loc sa mearga in sensul continutului realist-documentar, merge in sensul conventiei balzaciene, pe care o ingroasa, punand-o in evidenta”. Astfel, Enigma Otiliei ar fi „o reconstructie […] a formulei insesi de roman”, un joc estetic al unui mare critic cu un imens ochi comic.
– Oana Soare Il aud si pe d. Perpessicius si am mai auzit in soapta si pe alti rauvoitori notorii, ca Otilia n-are nicio enigma si ca prin urmare titlul nepotrivindu-se cu continutul, romanul e pierdut.
Frumoasa critica, strasnica critica! Romanul nu este o dezvoltare a titlului, ci titlul e un nume de ordine, pus in urma, cum se obisnuieste.
Otilia, cei inteligenti vor fi observat, nu e personajul principal. Felix si Otilia sunt acolo in calitate de victime si de termeni angelici de comparatie.
Voisem sa numesc cartea „Parintii Otiliei”, dar editorului i s-a parut mai sonor titlul Enigma Otiliei . Puteam sa-l zicem „Razboiul chino-japonez.
Ei, si ce-i cu asta? Intitulat „Istoria Frantei, Le rouge et le noir” inceteaza a fi ce este?
Singura intrebare este daca Otilia exista in limitele ei. Ea este normala, fireste, si n-are nicio enigma de roman politienesc.
Daca am pus acest titlu care putea sa arate asa: Enigma Otiliei , ca sa se vada ca enigma este si nu este, e pentru a sugera procesele unei varste. Nu Otilia are vreo enigma, ci Felix crede ca le are.
Pentru orice tanar de douazeci de ani, enigmatica va fi in veci fata care il respinge, dandu-i totusi dovezi de afectiune. Irationalitatea Otiliei supara mintea clara, finalista a lui Felix.
Apoi Otilia, fara interes material propriu-zis, arata afectiune pentru Pascalopol. Cazul e destul de comun.
Se pare ca fetele nu iubesc in chip necesar pe tinerii de varsta lor si ca barbatii in etate exercita asupra lor un curios imperiu. Asta, pentru Felix, este o enigma.
Si apoi enigma este tot acel amestec de luciditate si strengarie, de onestitate si usuratate. De ce Otilia sa-l prefere pe Pascalopol si nu pe el, si de ce apoi sa-l paraseasca pe Pascalopol pentru o relatie mai plata?
De ce la o fata asa de fina, urme de impuritati in idealuri? Aceasta criza a tineretii lui Felix, pus pentru intaia oara fata in fata cu absurditatea sufletului unei fete, aceasta este enigma.
-G. Calinescu