Eternitatea. Si inca o zi. Teatrul lui Andrei Serban

Adeseori, cand incercam sa traducem experienta directa a spectacolului in cuvinte, ne confruntam cu fenomenul lost in translation. Cand un spectacol de teatru sau opera e filmat si inregistrat pentru a fi proiectat pe ecran, „traducerea” de la scena la ecran sufera, pentru ca relatia dintre actor si spectator nu are loc in momentul prezent, ci se obtine prin mijloace mecanice, prin tehnologie.
Beneficiul de a urmari, totusi, pe ecran anumite detalii de joc, ori imagini gros-plan, care de la distanta in sala nu se percep, e totusi nesemnificativ comparat cu cercul energetic creat cand simtim impreuna pulsul vietii vibrand in acelasi timp. De aceea, regizori ca Lev Dodin si altii refuza categoric filmarea spectacolelor pe acelasi vechi principiu, conform caruia prin traducere se pierde ceva.
Principiu cu care am fost de acord, cu diferenta ca din tinerete, cand nu exista video, mi-ar fi placut sa am inregistrate primele mele montari, cu caracter pur documentar, de studiu. Cand a devenit posibil, am colectionat toate inregistrarile productiilor, din teatru sau opera, unele extrem de profesionist filmate high-tech, cu multiple camere, pentru a fi promovate pe canale TV sau comercializate ca DVD.
Altele, filmate la repetitii de mine, cu telefonul sau o camera imprumutata, imagini neclare si miscate, luate de un diletant cu o mana tremuranda. Zeci de cutii cu aceste casete au fost transportate din biroul meu de profesor la Columbia University, cand m-am retras din activitate, tocmai la Craiova.
De ce acolo? Pentru ca prietenul meu, academicianul Basarab Nicolescu, ma anuntase entuziast ca Lucian Dindirica, directorul Muzeului Exilului Romanesc, nou infiintat, ar dori ca arhiva mea sa poata fi consultata de publicul interesat din Romania.
Arhiva a stat la baza cartii scrisa de Andreea Nanu. Citisem, cu precadere in Revista 22, o serie de cronici ale autoarei despre diverse montari, printre care si ale mele.
Nu o cunosteam, dar am devenit interesat de felul in care scria. Mi-a placut, pentru ca scria cu suflet!
Atentia la pulsul inimii unui spectacol se intalneste rar in cronici referitoare la teatrul de azi. Din pacate, azi nimic nu mai poate scapa ideologiei, domina tendinta spre o critica acida, nemiloasa a tot ce exista, sau mai pe sleau, care nu corespunde principiilor corectitudinii politice, vechea forma reinnoita a stangismului cultural.
E acelasi curent negativ, aceeasi molima ce se manifesta in tot, de la politica la arta. Insa Andreea Nanu scrie din iubire pentru teatru si artisti, pentru prietenii ei.
Flatat si motivat de interesul Andreei Nanu pentru munca mea, stiind ca a scris deja un numar semnificativ de cronici despre spectacolele mele, din teatru si opera, i-am propus sa le adune intr-un volum. Ideea s-a conturat prin tenacitatea autoarei si, sustinuta de dialogul nostru, a crescut.