Faina de oase, carne de tun

Cand mi-a aratat prima data, prin 2004, poeziile lui, Mitos a facut-o fara niciun fel de protocol sau ritual de etalare, totusi am avut impresia ca-mi impartaseste un secret. II pretuiam deja pentru multiplele lui preocupari, ca artist vizual, prozator (debutase cu Organismecanisme , o carte de proze scurte, care ma daduse pe spate), muzician si comediant cinic si hiperlucid, iar textele acelea mi-au aratat inca o fateta a unui artist polivalent si intr-o continua framantare.
Am scris, in 2015, cand a aparut Munca , despre acel volum pe care il asteptasem si pe care l-a intarziat atatia ani, sub impresia amestecului de comic, visceral si burlesc dark, recunoscand in el acelasi scriitor care isi asuma, fara ostentatie, toate riscurile si excesele posibile. Poeme nevrotice, brutale, instantanee, abrupte, ecorseuri si demascari ale unei lumi sarite de pe fix, Faina de oase, carne de tun (2002-2022) confirma inteligenta si „directetea” virulenta care imi plac la Micleusanu, fiind un summum al explorarilor unuia care forteaza limitele fara sa se vrea nicio clipa agreabil sau concesiv cu cel care il citeste.
Si totusi, vorba lui, „ce sa va mai spun curaj/o tacere mai densa ca aici/nu veti gasi nicaieri”. – Claudiu Komartin