Cartea Fetita striga-n pahar a Norei Iuga este una dintre cele mai puternice și intensive poezii pe care le-am citit în ultima vreme. E ca un șrapnel care explodează direct în fața, distrugând totul în jur – bucăți de memorie, fragmente de creier, citate, și orice materie vei găsi potrivit să-ți lase o amprentă dureroasă și frumoasă în același timp. Îți atingă sufletul cu o forță neașteptată și te face să simți că ești parte dintr-un univers turbulent, dar plin de frumusețe și cruditate.
Un lucru remarcabil la această carte este modul în care Nora Iuga combină poezie, magie și intertextualitate într-un mod extrem de natural și personal. În pagini, se intersectează imagini inspirate de Chagall și Lorca, creând o tensiune palpabilă între vis și realitate, între sensibilitate și cruzime. Poezia ei devine o luptă între aceste lumi, iar cititorul rămâne captiv în acest duel, simțindu-se tras în tot felul de stări, de la extaz la suferință. Este o carte care pulsează de energie și fragilitate în același timp, ca un diamant pe cale să se spargă sau să se nască din nou.
Și totul este trezit de "jocul" copilăresc combinat cu rime stângace, poate chiar un fel de regresie către imaginație pură, fără filtre și constrângeri. Cartea se simte ca o magie, ca o magie care nu poate fi deosebit de poezie sau realitate, ci amândouă devin una, într-un dans haotic, dar profund. Nora nu se teme să-și arate partea mai crudă, mai arzătoare, iar cuvintele ei curg precum un râu fierbinte, arzând, dar și răcorind. În final, această poezie naivă, dar atât de plină de forță, devine o revelație sufletească, o experiență care te schimbă din interior.
Dar nu doar poezie simplă, această carte e ca o încercare de disecție, o privire în adâncul celor mai întunecate și strălucitoare spații ale minții. Cartea face un tur al universului interior al autoarei, adunând imagini și metafore care sfidează timpul și distanța, precum o călătorie cu Orient Express-ul care te poartă spre cele mai ascunse straturi ale sufletului. Nora taie în carne vie, râzând sau țipând fără zgomot, iar lama ei poartă un aer de revolta și de libertate, ca a lui Buñuel, transformând orice temă, oricât de obișnuită, într-o scenă de teatru absurd dar sincer.
În final, Fetita striga-n pahar este ca o aventură nesfârșită în care poezia devine o acțiune de disecție a realității și a imaginației, o luptă dură și fragilă în același timp. O carte care te face să te simți vie, în tot haosul ei de imagini, citate și cuvinte. O experiență intensă, care te va duce cu gândul la o lume unde poeziile nu sunt doar rânduri, ci lupte, revelații și magie pură."
Fetita striga-n pahar este varful poeziei Norei Iuga pana azi si una dintre cartile de versuri cele mai puternice pe care le-am citit in ultima vreme. E ca un srapnel care-ti explodeaza in fata, imprastiind aschii, cioburi, bucati brute de metal, de memorie, de creier, de citate, de orice material potrivit sa-ti scrie pe piele sentinta unei fragmentate, ultragiate frumuseti.
La un pol al cartii este Chagall, la celalalt, Lorca. Intre ei, tensiunea poeziei ajunge suprema, azvarlind in jur, ca un pulsar, materia in nastere a cruzimii si-a extazului vietii.
Intertextul, copilareala si rimele voit stangace sunt semnul unei regresii catre miezul imaginarului, acolo unde poezia nu mai poate fi deosebita de magie. Depanusata de ludic, cartea Norei isi arata cruzimea esentiala, arzand periculos si fragil ca un diamant.
Cartea creste pe parcurs, adaugand imagini dupa imagini de foarte precisa poezie, ca sclipirile unui scalpel, ca sa ajunga in final o revelatie. – Mircea Cartarescu Pe masa de disectie Nora Iuga poate aduce orice, nu numai o umbrela de ploaie si o masina de cusut, dar si niste flamingi imponderabili, un tocator de hartii, un saxofon, o flasneta, o rochie neagra de tafta, pe Dostoievski, pe Lorca, pe Lili Marleen, vechiul Stalingrad.
Acest voyage autour de ma chambre facut cu Orient Express-ul prinde o viteza uluitoare, care sfideaza si distanta, si timpul. In calatoria pana-n miezul dureros al acestei carti, exista straturi nenumarate si vami multiple unde ironia, intertextul, rasparul, absurdul si ghidusia intentionat naiva arunca in aer istoria, lumile si limbajul.
Nora taie in carne vie razand in hohote si tipa fara zgomot, iar lama ei e cea a lui Bunuel. – Svetlana Carstean