Fiinta si credinta. Vol.2: Persoana

Din cercetarea generala a fiintei am vazut deja ca sensul fiintei este persoana. Persoana este deschiderea sau lumina fiintei; fara ea, fiinta, spiritul, constiinta, libertatea si adevarul sunt simple afirmatii, conventii si abstractii.
Persoana are un continut si o fire, dar minunea existentei, puterea de a exista sau miracolul fiintei nu constau in fiinta ca substanta absoluta, ci in fiinta ca libertate, adica in fiinta ca persoana. Fiinta exista nu pentru ca e substanta absoluta; forta sau absolutul fiintei nu sta intr-o substantialitate, ci intr-o depasire a acesteia, in libertate.
Aceasta depasire a substantei sau auto-depasire, ca libertate, este persoana. Persoana este paradoxul fiintei sau fiinta ca paradox.
Filosofic, omul este ininteligibil, este mai putin decat un obiect. Orice obiect are o ratiune sau un rost clar si suficient, chiar daca e foarte limitat.
Dar omul e contradictoriu si absurd, caci contrazice lumea si pe sine: nimic mai absurd decat sa socotesti rationala o fiinta care trece in nefiinta si un sens care trece in nonsens! Problema omului nu este numai cea a finitudinii si a mortii, ci mai ales cea a paradoxului: viata intru moarte si moarte intru viata, relativ intru absolut si absolut intru relativ.
Definitia corecta filosofic a omului este mai degraba nimicul: segmentul cuprins intre nefiinta si nefiinta nu poate fi numit decat nefiinta! Omul filosofic este coaja care vorbeste despre continut si nefiinta care vorbeste despre fiinta.
Paradoxul suprem al omului este ca el e cel mai mic si capabil de tot; ca e nimicul care vrea totul. Daca Dumnezeu e Totalul care accepta nimicul (din iubire), omul e nimicul care vrea totul.
Fiinta ni se arata ca personala si impersonala, sau persoana si natura. Persoana nu poate fi lipsita de continut, deci presupune o natura sau o fire.
Dar este de observat ca nu natura ci persoana face inefabilul si libertatea fiintei. Polemica in jurul raportului persoana-natura pare infinita: „oul sau gaina?”.
Proprietatea termenilor ne obliga sa recunoastem ca nu putem vorbi de natura si persoana – adica de vreo deosebire intre ele – daca nu spunem ca natura este necesitate iar persoana libertate. Cand spunem ca natura este fiinta ca necesitate nu avem in vedere nimic negativ (asa cum i se pare lui Jean-Claude Larchet), caci continutul unei existente e pozitiv prin insusi faptul ca asigura existenta.
Daca fiinta este buna, atunci si necesitatea – adica natura – ei este buna. Distinctia intre natura si persoana nu e neaparat opozitie sau polarizare.
Persoana e tot fiinta, ca si natura, dar e auto-depasirea fiintei, ceea ce natura nu mai e. In fiinta, nu natura reprezinta auto-depasirea ci persoana.
Pentru teolog, lucrul acesta trebuie sa devina indiscutabil, daca are in vedere intruparea lui Dumnezeu, adica faptul ca persoana lui Iisus Hristos s-a putut constitui nu prin suveranitatea firii divine asupra celei umane, ci prin suveranitatea Persoanei divine, care dispune de amandoua firile si le poate uni intr-un singur subiect sau ipostas. Persoana nu poate fi afirmata si experiata decat prin divino-umanitatea lui Iisus Hristos.
Oamenii nu ajung la recunoasterea Lui, raman straini sau departe de El pentru ca sunt departe de propria umanitate sau straini de ei insisi. Principial si logic, oricine recunoaste ca umanul e deplin si autentic numai in sacru sau sfintenie, dar faptul ca oamenii fac alergie la sfintenie este dovada cea mai limpede ca ei fac alergie tocmai la umanul ca autentic si deplin.
Numai asa se explica de ce oamenii nu cunosc, nu recunosc si raman straini de autenticitatea si deplinatatea lor, adica de Iisus Hristos.