Dupa o promovare editoriala aproape semicentenara, poezia lui Radu Ulmeanu capata noi aspecte. Cu volumul Flacarile amurgului , poetul se situeaza intr-o reflectie de apasatoare autumnalitate, congruenta cu un presentiment thanatic transcris cu impacare senina, cu luciditatea unui destin implinit, deloc convulsiv ori potrivnic.
Noua formula a lirismului ilustreaza lapidaritatea unui discurs scrutator de sine, in care se toarna, expresiv, trairi si sentimente ce „rezuma” o aventura poetica de durata, dar din acel unghi, unul de incidenta, al senectutii tarzii, cand Poeziile sale, „cantece uitate / prin buzunar”, rezuma „O viata de om, / o risipa de cantece, / o parabola / nedescifrata”. Laconismul acestei poezii „redusa la tacere” nu este decat un semn al unui mit care i-a incercat si pe alti cantareti de pretutindeni ai lirei orpheice – mitul luciditatii extreme, care impune tacerea.
Este vorba de o „poetica a tacerii” ce vine dintr-o apropiere inevitabila a poetului adevarat de oglinzile reflexivitatii acute. „L-am asasinat / pe poetul / tacerii”, scrie liricul nostru intr-un „extremism” al reflectiei pana in spatiile albe, acea „tacere alba”, absoluta, grea de intelesuri, de unde constatarea: „Tacerea / un cantec de aur”.
O tacere care „sparge timpanele pasarilor”, prilejuindu-i o apoftegma memorabila, camilpetresciana, reformulata de un spirit lucid rationalist: „Cata cunoastere / atata singuratate”… Vorba poetului: „Vorbeste tacerea.
Cuvintele tac.” – Zenovie Carlugea

