Floare carnivora, speranta

Luminita Giurgiu construieste spatii cu firescul tuturor celor indragostiti de poezie cu asupra de masura. De altfel, intregul demers al volumului de fata, feminin si cu taieturi fine, poate fi privit prin lentila acestei pasiuni.
Citind Floare carnivora, speranta , ai senzatia pregnanta ca poezia este personajul central al cartii, o zeita cu multe fete care, in perceptia autoarei, raneste si vindeca in acelasi timp. – Anca Mizumschi Pentru Luminita Giurgiu poezia este o provizie de trecut raul cel de hotar in care arunci pietricele ce zboara razant spre dincolo.
Este o poezie a condensarii imaginative. Trimite simultan lumini si umbre, ca o lumanare de calauza in noapte, dandu-i textului o tremurare afectiva permanenta.
Miscarea interioara a acestor poeme este tasnirea, ivirea surprinzatoare ca atunci cand se sparge coaja oului nevederii si se vadeste launtrul. Este si o vointa de puritate si purificare, exprimata dionisiac printr-o dez-marginire a sinelui.
Imaginile sunt percutante, incarcate de o povara a sensului, necautate inadins, dand consistenta lirica melifluenta. Forta si delicatetea acestor notatii lirice vin deopotriva dintr-o ciocnire de regnuri, ca si cum ne-am afla (sau ne-am intoarce) la un inceput de lume in care lucrurile nu s-au „deosebit” unele de altele: „cantece fara capastru inverzesc urechile surde/cu cat mai mult vuiet, cu atat mai putine frunze/un sens il pierde pe altul, e galopul oglinzii/stai cu genunchii la gura si scrii poezii/in capul altora….”.
Aglutinarea si fuga (inclusiv in sens muzical) sunt miscarile fundamentale ale acestui lirism feminin prin ardenta si asociativitate. – George V.
Precup