Cand am deschis fereastra in dimineata aceea, un fluture s-a strecurat in camera, fluturandu-si aripile fragile in aerul rece. L-am privit hipnotizata, urmarindu-i miscarile delicate si haotice, ca si cum ar fi cautat o iesire din labirintul invizibil in care se ratacise.
Mi-a amintit de ultima zi petrecuta cu mama. In ea se reflecta aceeasi fragilitate, aceleasi aripi obosite de lupta.
Si, exact asa cum fluturele si-a gasit intr-un final drumul spre lumina, si ea a plecat, lasand in urma doar tacerea grea si golul in care acum ma pierd eu. Renuntasem sa scriu poezii stelelor.
Renuntasem la tot ce fusese important pentru mine. Stelele, fluturii, povestile – toate devenisera simple fantome ale unui trecut indepartat.
– Teodora-Dalia Trifan Volumul de debut al tinerei brasovence Teodora-Dalia Trifan este o marturie a modului in care durerea si suferinta pot fi vindecate prin intermediul scrisului. Desi scrise la persoana intai, cele 20 de microeseuri confesive contopesc perfect realitatea unei traume personale a pierderii cu imaginarul cerut de orice lucrare beletristica, iar acesta este cel mai bun indiciu al unui talent autentic si a unei maturitati literare surprinzatoare pentru anii autoarei.
Universalitatea experientei durerii face ca fiecare cititor sa se poata regasi intr-o masura mai mare sau mai mica in aceasta carte, ea neadresandu-se neaparat unei anumite categorii de varsta.
