Cred ca prima oara cand l-am admirat pe Lucian Vasiliu a fost in toamna anului 1982, cand era muzeograf la Muzeul de Literatura, cu ocazia celor 10 ani de la inaugurarea Casei junimistului Vasile Pogor. Am umblat o zi intreaga sa imi prezinte parte din cele 10 muzee si case memoriale iesene.
Imi amintesc inca admiratia de atunci, pentru ca, in mod ciudat, ea se referea la aceleasi caracteristici de sens contrar, care aveau sa ma fascineze intotdeauna in versurile lui Lucian Vasiliu. Amestecul surprinzator si aproape patetic de emotie si ironie, de nostalgie si deriziune, de jocuri de cuvinte si termeni religiosi face din poezia lui nu doar o voce distincta, inconfundabila in concertul generatiei, ci si o melodie, in acelasi timp preclasica si dodecafonica, nelinistitoare.
– Ana Blandiana
