Frumusetea femeii

De-a lungul veacurilor, femeia a continuat – fatis sau pe ascuns – sa exercite inraurirea ei datatoare de forma asupra puterii creatoare barbatesti. Umanismul n-a incetat niciodata – nici in epocile barbare – atata vreme cat femeia si-a pastrat instinctul ei solid care o mana spre viata ca nascatoare, ca aparatoare si formatoare a ei.
Roaba, care cu dragoste veghea asupra copilului de stapan si-l invata sa se spele, sa se inchine si sa se joace, era, fara sa stie, un factor de umanizare. Socrate, in „Banchetul” lui Platon, marturiseste ca din scrierile filozofilor dinaintea lui a capatat o cunostinta fragmentara asupra lumii si a vietii, ca initierea in tainele intelepciunii o datoreste Diotimei, preoteasa din Mantineea.
Parintele criticismului filozofic marturiseste prin aceasta ca cercetarea rationalista a barbatului ramane neimplinita cand nu e calauzita de lumina ce se ridica din adancurile tainice ale vietii. Pe aceasta, o poarta sufletul femeii; oriunde Diotima initiaza pe intrebatorul aventurier, cugetul lui creeaza nu numai himere, ci realitati nemuritoare.
De realitatea ce se pregateste acum e raspunzatoare femeia de azi. In toate conditiile in care o asaza viata moderna – in familie ca si pe taramul public, – femeia are prilejul de a exercita puterea ei formatoare.
Si daca in vremuri normale e de ajuns ca femeia sa fie educatoare luminata, in vremuri in care cultura e in primejdie i se cere femeii sa-si vadeasca genialitatea ei formatoare, reveland barbatului zona de mister pe care acesta o uitase si ajutandu-l sa-si creeze chipul intim de om, nu ca individ, nici ca supraom, nici ca numar abstract – ci ca personalitate. – Alice Voinescu