Geografiile lui Alexandru Vlad

Interesant e ca, desi s-a scris despre el in repetate randuri ca despre una dintre figurile importante ale generatiei optzeciste, Alexandru Vlad ramane, chiar si privit postum, un scriitor cu o pozitie mai degraba izolata in tabloul de ansamblu al istoriei noastre literare, pe alocuri cultivata, alteori impusa de context. Cu toata euforia comentariilor critice, mai ales a celor ce vizau primele sale volume de proza scurta, Aripa grifonului (1980) si Drumul spre Polul Sud (1985) si, ulterior, reconversia romanesca din Ploile amare (2011), cazul scriitorului clujean ramane unul problematizant si o discutie inca deschisa.
O anume psihologie a perifericului, din care Alexandru Vlad si-a facut, pana la urma, un soi de blazon personal, e definitorie atat pentru intreaga lui biografie, cat si pentru reteaua de semnificatii de adancime a operei. Fara sa ocupe o pozitie oficial consacrata, ca de exemplu aceea pe care si-o castigasera in anii ’80 un Mircea Nedelciu , ori, ceva mai aproape ca practica a textului (in ciuda unor poetici destul de diferite, totusi), Gheorghe Craciun , in vecinatatea carora a fost asezat, cu toate diferentele de viziune si stil care ii despart, traiectoria literara (si nu mai putin si cea interioara) a autorului Maslinelor aproape gratis e, in mod paradoxal, pe cat de urmarita cu interes si apreciata, pe atat de marginala in ceea ce priveste fixarea pozitiei sale in randul literaturii ultimelor patru decenii.
Cartea de fata, la origine o teza de doctorat, incearca, de aceea, sa stabileasca tocmai locul si rolul scriitorului in cadrul acestei ierarhii generalizate, dincolo, deci, de un context local, prin survolarea geografiilor esentiale ale lui Alexandru Vlad ca tipar ontologic definitoriu pentru intreaga lui evolutie: atat la un palier existential, cat si ca fizionomie a proiectului literar, prin componenta ireductibila a livrescului, reperabila aproape fara exceptie in textele lui. – Andreea Pop