Poet din stirpea dimoviana, dar mai cuminte (desigur, chiar mult mai cuminte) in dezlantuirea fantazismelor, Nicolae Jinga sufera de doua febre: una a vervei si una a melancoliei. Cea dintai se manifesta – as zice, temperamental – printr-o pofta de joaca de-a confesiunea, prin spectacol lexical si euforie (ba chiar bucurie) compozitionala.
Toate sub aripa unei autoironii care cenzureaza cu tandrete nazbatiile la care se dedau poemele intr-o continua frenezie inventiva. Cea de-a doua (ale carei umbre mai suave se lasa si peste partitura ludica) il trage pe poet spre vartejuri vizionare si spre un flux meditativ nostalgic.
Sunt in poezia lui Jinga ingeri dispusi oricind sa joace sotronul, dar si ingeri care vin cu somatii grave. Cele doua febre vin, de regula, alternativ, dar se-ntimpla sa vina si simultan, mai ales atunci cind Jinga e gata sa alunece in adancul nelinistii, presimtind apropierea glontelui din amonte.
Gravitatea se salveaza la el prin aripi ludice, frivolitatea prin greutati atarnate de ele. – Al.
Cistelecan
