Glontul de lumina

Am avut ocazia să citesc „Glontul de lumină” al Stela Iorga și m-a fascinat modul în care această poetesă reușește să transforme cele mai simple imagini în adevărate portaluri spre lumea lor interioară. Încă de la primele poezii, am simțit că îmi pășește în suflet, ca și cum aș fi descoperit un univers ascuns chiar în interiorul meu, unul plin de umbră, lumină și mister.

Imaginile pe care le folosește sunt atât de intense și uneori apocaliptice, încât greu nu te ia valul emoțiilor. Cu o limpezime aproape copleșitoare, ea vorbește despre ochiul pineal și despre al treilea ochi, ca și cum ne-ar deschide niște ferestre către ceva dincolo de realitatea vizibilă. Și totuși, acest ochi plin de înțelepciune are și pleoapă, adică bariere, limite, momente în care nu poți vedea mai departe. Este o metaforă profundă despre modul în care percepem lumea și, mai ales, despre fragilitatea cunoașterii noastre.

Un aspect care m-a impresionat cu adevărat este felul în care poezia ei pare să curgă ca rășina pe scoarța pomului – fluent, fluid, aproape natural, dar plină de adâncime. Versurile lui Iorga sunt grele, dar nu grele de greutate, ci de trăiri intense, pline de tragism și de un dor nedefinit de ceva mai înalt. Se simte durerea aceea ca o molimă trecătoare peste suflet, dar în același timp, și speranța unei lumini care se aprinde chiar și din cele mai întunecate colțuri ale ființei.

Ce mi-a plăcut cel mai mult e modul în care poeta excelează în imagini care par să îți apese insesabil, dar totodată te înalță. Ca acea albină care-și mănâncă propria ființă pentru a clădi fagurele – o imagine tragicomică, dureroasă, dar și plină de frumusețe. Suntem invitați să digerăm „mierea amară” a cuvintelor pentru a fi mai aproape de adevărata noastră esență. Este ca și cum ne-ar spune: „Uite, durerea asta este chiar stela ta, poartă cu ea lumina sau întunericul, după cum vrei.”

Și dacă mai adaug ceva, e că atmosfera creației ei are și un aer de hieratism, de solemnitate, dar și de șoc când dai de acele baloane de molii care trec peste sufletul tău. E ca și cum stăm față în față cu o victorie și o înfrângere în același timp, într-o luptă tăcută între lumină și întuneric. La final, aceasta devine o carte de care nu te mai poți despărți, pentru că descoperi în ea o frumusețe stranie, o frumusețe de care inimile pot fi atât de sete.

„Glontul de lumină” nu e doar o colecție de poezii; e un dialog intim cu sine însuși, o reconstituire, ca un kintsugi sufletesc, a unui eu fragil, spart de existență, dar reunit cu fir de aur, în speranța că, deși durerea e acolo, ea poate fi și o formă de frumusețe. În încheiere, rămâne cu mine ideea exprimată de Christian Crăciun, că această durere neisprăvită e chiar stela poeziei, iar pe mine m-a făcut să realizez că în fiecare dintre durerile noastre se ascund luminile cele mai ascunse și cele mai adevărate ale ființei noastre.