Hazardul aparitiilor

Sunt poeti la care nu poti sti daca talentul le e inteligent ori inteligenta talentata. Din specia asta face parte si Elsa Dorval Tofan care ajunge, cu Hazardul aparitiilor , la cel (cred) de-al VI-lea volum de poeme.
Era, zice Simona Popescu in florilegiul critic de la finele cartii, o „fata desteapta si rebela” inca din liceu – si asa a ramas, cel putin in poeme. Inteligenta e de la sine (usor) cinica si ea scrie, in mod necesar, poeme malitioase, indiferent spre ce teme se abate.
Asta pentru ca e din principiu dezamagita si cu alergie la inflorituri, fie ele metafore, fie atitudini (toate ipocrite, se-ntelege). Nu suporta decit directetea (lirica) si autenticitatea (umana) a gesturilor.
Pe directe si adesea brutale se bizuie si analitica eului si a lumii pe care le profeseaza Elsa, iritata si exasperata de starea amindurora. Dar malitia inteligentei se loveste la ea de fondul compasional al poemelor iar tensiunea lirica vine tocmai din procesul de transmutare a malitiei in compasiune si, pe dos si simultan, a compasiunii in malitie scripturala.
Fise clinice despre cinismul social ori despre destructurarea empatiei sau chiar a sentimentelor (fise acreditate si de limbajul inundat cu termeni medicali, remarcat de soborul comentatorilor), face Elsa, pe o grila de iritare in fata alienarii. O poeta prea inteligenta pentru a nu trai (si scrie) intr-o continua alerta.
– Al. Cistelecan