I-am scris lui Brauner un poem

Imediat ce începi să plimbi ochii pe paginile poemului scris de Angela Baciu, simți că pășești într-o lume cu totul aparte, ca o călătorie fără un punct de întoarcere. Poate părea ciudat, dar poezia aici nu se uită la reguli și limite convenționale. Ea te forțează să te descompui și să reconstruiești realitatea, să vezi dincolo de ceea ce ochii ne spun de obicei. Într-un fel, devii și tu parte din această aventură, ca și cum ai fi în trenul lui Baciu, care călătorește cu liniile sale, într-un peisaj care se topește și se refac în același timp.

Cartea asta are o tipicitate a ei, o energie palpabilă, ca și cum ai fi pe o cale ferată imaginară, care merge spre nimic și totuși te ține captiv. Fiecare poem e ca o bucată din acest puzzle abstract, unde imaginile și cuvintele se împletesc atât de subtil încât îți ia aproape o clipă să realizezi ce tocmai ai citit. Angela Baciu folosește un limbaj aproape musical, plin de cuvinte care îți smulg din conștiință picturi și filme, toate amestecate într-un dans neobișnuit, aproape ciudat, dar seducător.

Și dacă vrei să găsești un punct central, o figură de legătură în această nebunie artistică, atunci trebuie să menționez rolul lui Brauner în tot acest univers. Orașul, desenat aproape misterios în poezie, pare să fie un fel de scaun al tăcerii, iar el însuși, un personaj enigmatic, care pare să își drileze lupii sau câinii ce latră către lună. Brauner, cu privirea lui orb sau cu ochiul său, devine simbolul unei căutări interioare, sau poate doar o metaforă pentru tot ceea ce nu vedem, dar simțim profund.

Poate fi o carte dificilă pentru un cititor obișnuit, dar dacă îți lași din start inhibițiile și accepți magia imprevizibilului, o să descoperi un univers aparte, chiar și în cele mai mundane imagini. E ca un tren care-și devorează liniile ferate – și peisajele – totodată. În tot acest carusel, te simți ca o mică păpușă în mijlocul unei scene în care totul se schimbă și nu se mai sfârșește. E o lucrare care nu se termină, ci doar se redefinește, și te duce tot mai adânc în lumea ei.

În cele din urmă, Angela Baciu reușește să arunce cititorul într-un altfel de spațiu, un loc unde imaginația nu cunoaște limite și unde chiar și cele mai simple și humble imagini capătă o strălucire neașteptată. Nu e o poezie de citit ca să o înțelegi cu mintea, ci una de trăit cu sufletul, de simțit în întregul ființei. Și dacă reușește să te țină aproape până la ultima pagină, înseamnă că această carte a reușit să îți atingă ceva profund în tine, iar asta e o experiență de neuitat.