Iacob si Ingerul

Cartea Iacob si ingerul reeditata acum de Pro Universitaria cuprinde 45 de eseuri din sfera antropologiei religioase. Le-am scris la Paris, pe cand imi pregateam doctoratul, la inceputul anilor ’90.
Ele au fost exercitiile intelectuale prin care am incercat sa aclimatizez conceptele si grila de lectura specifice unei discipline care nu exista ca atare in catalogul academic autohton. Nu exista nici astazi, intrucat faptul religios continua sa fie apanajul invatamantului strict teologic.
Homo religiosus este insa un subiect transconfesional, care merita si o analiza autonoma, dinspre stiintele omului, nu pentru a se „emancipa” fata de stiinta Divinitatii, ci pentru a o completa fericit. Cu modeste puteri, am cautat sa introduc la noi disciplina descoperita de mine in preajma profesorului Michel Meslin, rector al Sorbonei, prin intermediul cursului de antropologie religioasa pe care l-am tinut, timp de doi ani, la Facultatea de Filozofie din Bucuresti.
Desi cursul s-a bucurat atunci de o audienta consistenta, el nu a rodit institutional. Ne laudam oarecum provincial ca la noi s-au nascut mari savanti ai istoriei religiilor (precum Mircea Eliade si Ioan Petru Culianu), dar universitatile romanesti nu au creat catedre dedicate acestui domeniu.
Singura structura care incearca sa salveze interesul studios pentru respectiva problematica este recent infiintatul Institut de istorie a religiilor, care functioneaza sub tutela Academiei Romane, fara finantari adecvate. Aceasta a doua editie din Iacob si ingerul reprezinta deci si un apel catre tanara generatie umanista, care are cumva datoria de a prelua stafeta unui proiect de sincronizare disciplinara pana acum esuat.
Nu am procedat la rescrierea acestor texte, pentru ca nu cred in progres, ci in adevarul elocvent al fiecarei etape biografice. Imi asum, prin urmare, textele scrise atunci, desi viziunea mea asupra lumii, mult diversificata intre timp, priveste acum, nostalgic, nota pe alocuri pretioasa si tonul uneori apodictic al insailarilor trecute.
Perioada in care aceste eseuri au fost scrise corespunde unei stari de spirit „neo-pasoptiste”: credeam si eu, alaturi de alti romani din generatia mea, ca totul e posibil, ca trebuie sa ridicam, prin cunoastere avizata, nivelul mediu de cultura al compatriotilor nostri si ca publicul are mereu sansa, dar si datoria autodepasirii. Nu am abandonat complet acel ideal, dar nici nu-i mai dau mari sanse intr-o societate coplesita intre timp de vulgaritate, egalitarism cognitiv, regres expresiv si amalgam axiologic.
Sub o asemenea confesiune sceptica, mi-as dori totusi ca acest volum sa trezeasca printre cititorii sai curiozitatea durabila fata de un domeniu care ne ajuta sa intelegem existenta ca teatru al functiei simbolice. Suntem fiinte biologice, sociale, economice, dar si spirituale pentru ca, asa cum spune Evanghelia, „nu doar cu paine se va hrani omul”…
– Teodor Baconschi