E un fel de stand down poetry in aceasta carte. Proiectie a unei memorii ultragiate, poezia lui Horia Dulvac pare sa se nasca dintr-o constiinta care vede dincolo de sau, mai exact, prin suprafata concretului.
Tocmai de aceea, faptele apar intr-o goliciune pe care n-o poate insela niciun fel de tendativa de iluzionare. (…) Totul e altceva decat pare, si tocmai o astfel de desubstantializare salveaza.
Franturile cu mama (…) sunt, in fapt, niste imnuri; nu imnuri catre noapte, dar ce relevanta mai are? – Mircea A.
Diaconu E un fel de stand down poetry in aceasta carte. H.D.
povesteste in HD vazutele, stravazutele, nevazduhele, dar mai cu seama spaima ca moare cea care a murit. Iar acest amanunt cronologic nu este pentru nimeni nici relevant, nici apasator.
Versurile cad dinspre sinea lor cam cum ar sari viata, uneori, de pe sine, mai ales la capat de vers. Numai „mama”, fiind un cuvant din al carui ecou nu poti iesi -ci doar, eventual, sa te nasti-, ramane peste toate capetele de rand: in-al-te-ra-bil.
– Marcel Tolcea
