Iisus. Despre Eros si Thanatos

Nu te nasti om. Devii.
Nu obligatoriu! Se intampla ca o posibilitate, ce este fiecare la nastere sa se iroseasca, din multiple cauze.
Una este, se pare, esentiala: iresponsabilitatea fata de ivirea in lume si de cinstea de a exista. Se intrevad doua cai: fie devii intru tine, marginit de propria singuratate, fie devii intru Dumnezeu, tocmai in baza nesfarsitei singuratati a fiintei umane.
Cu tine ramai timp, cu Demiurgul-nemarginire. Mai mult decat moarte, dragoste.
Te nasti din Thanatos. Devii Eros.
Este Totul, la urma urmei! Dar omul, in realitate, nu doreste Totul.
Se vrea pe sine insusi, adica… nimicul.
Mereu se reintoarce la origini. La falsele origini.
Caci Thanatos poate fi o aparenta. Sau chiar Aparenta.
Viata se naste din viata. Doar din dragoste.
Dar omul violenteaza dragostea si o preface in moarte. Omul, iti vine sa spui, are vocatie pentru Thanatos!
In acest film maret, care este Viata, omul este un actor penibil care, dupa mii de ani, nu si-a invatat „rolul”. Unii spun ca este admirabil.
Eu inca nu cred. A avut o istorie, timp sa-si arate „Harul”, adica pasiunea pentru viata, pentru dragoste si nu pentru moarte!
Iar el, mereu si mereu a gafat lamentabil. Degeaba evadeaza pe Luna sau aiurea in Cosmos.
Esre prea putin si, poate, prea tarziu. Omul, vad, castiga un Univers, dar s-a pierdut pe sine!
In sfarsit, ne avertizeaza Iisus, omuI, este necesar, sa se (re) gaseasca pe sine. Iisus este memona noastra cea buna.
Adevarata memorie. Viitorul adevarat.
Prezentul continuu. Daca vrem.
-Cornel Niculae