In lumina acelei lumi

Am citit proza Mioarei Dragomir și m-a prins încă de la primele rânduri, parcă m-au dus într-o lume unde fiecare detaliu are o poveste, iar gândurile se aștern precum o amintire plină de înțelesuri. Este o carte care te invită să te așezi, să te lași purtat de fluxul memoriei și să descoperi cum oamenii și faptele, aparent mici, ajung să ne atingă profund pentru că totul e văzut prin ochii copilului-martor, aproape ca un narator intim al propriului destin. Îmi place la ea cum încearcă să pună în lumină esența istoriei personale, dar și a celei mari, a societății, toate împletindu-se firesc, fără zgomot, fără artificii. Cred că cel mai impresionant e modul în care scrisul ei nu cade în capcana literaturii excesiv de stilizate, ci caută fireasca exprimare, punând accent pe înțelesuri. E ca și cum mergi pe lângă o casă veche, dar te oprești și descoperi pe pereți picturi sau mesaje ascunse, fără să vrei să le forțezi. Îmi place tare mult această abordare, pentru că aduce la suprafață sufletul poveștii, și nu doar forma. Ce m-a impresionat e că această carte, în doar câteva pagini, ne face partasi la o moștenire spirituală profundă – ca o fagure de miere, dulce și hrănitor. Se simte o sinceritate și o căutare autentică în scris, ca și cum autoarea ne-ar invita să ne regăsim rădăcinile și să privim cu mai multă înțelegere spre cele ale vieții noastre. E o lectură simplă, dar atât de plină de înțelesuri, încât rămâi cu gânduri și după ce termini de citit. E genul acelor cărți care te fac să te simți mai aproape de tine însuți și de lumea din jur, și asta doar prin sinceritatea cu care povestește.