Infinit la post restant

Am citit cu sufletul la gura cartea „Infinit la post restant” de Corina Ciolacu și trebuie să spun că m-a prins imediat, ca o discuție între prieteni pe care nu prea vrei să o rupi. Îți captează atenția cu ușurință, chiar dacă pare mai degrabă o colecție de povești decât un roman clasic, iar fiecare fragment are propria vibrație, ca niște lumini diferite dintr-un triptic de icoană veche, cum chiar autoarea face și comparația asta în descriere.

Ce mi-a plăcut foarte mult la carte e modul în care povestitorul, aproape ca un magician cu cuvintele, știe să te pună pe gânduri și să te lase să descoperi sensuri în spatele fiecărei secvențe. Fiecare poveste e ca o fereastră spre un alt timp, un alt loc sau chiar o altă stare de spirit, dar toate sunt legate printr-un filament invizibil: sentimentul. Asta mi s-a părut fascinant, cum autorul reușește să lege totul de o emoție, uneori subtilă, alteori atât de puternică încât îți cuprinde tot sufletul.

Îmi place ideea de a vedea aceste povești ca pe o colaj de experiențe, nu neapărat ca pe părți ale aceluiași întreg, ci ca niște fragmente care, puse cap la cap, crează un întreg mai amplu decât suma părților. Cred că e un mod foarte sincer și uman de a privi viața și povestirile ei — fiecare are propria lui poveste, iar împreună dau naștere unei imagini vaste și profund umane despre noi, despre lumea din jur și despre cum încercăm să găsim sens în haosul cotidian.

Corina Ciolacu reușește să lase un gust de nedescris la final, ca și cum ai fi privit o frunză ce plutește pe apă și te întrebi de unde vine, încotro se îndreaptă. Nu e o carte care se cită pe nerăsuflate, ci una pe care o simți cu fiecare pagină și care te face să te întrebi ce povești trăim cu adevărat și cine suntem noi în toată această varietate de emoții și experiențe. Pentru mine, a fost ca o conversație sinceră și caldă cu cineva care știe să te asculte și să-ți spună, cu blândețe, lucruri pe care poate le știam, dar pe care acum le simțeam mai clar.