Inimi cicatrizate

Comparat cu Kierkegaard , Bruno Schulz , Franz Kafka sau Musil , M. Blecher a fost numit de critica occidentala „un scriitor de sanatoriu”.
A suferit de foarte tanar de o forma violenta de tuberculoza a oaselor, boala care l-a sechestrat timp indelungat in saloane de spital. A murit in 1938 la numai 29 de ani, dupa ce scrisese patru carti: Corp transparent (1934), Intamplari in irealitatea imediata (1936), Inimi cicatrizate (1937) si Vizuina luminata (publicata postum, in 1971).
Textele sale sunt memorabile tocmai prin maniera in care relatia individului „ales” cu lucrurile si fiintele contamineaza actul scriiturii. In romanele lui, suferinta se manifesta ca situatie-limita, cu acel accent definitiv, inevitabil, propriu in mod necesar fiintei in intregul ei, peste individualitati ce pot parea uneori ca nu sufera.
Fiindca nu poate fi abolita, suferinta nu este, la Blecher, combatuta, ci integrata in fiinta umana. Constiinta ca lupta impotriva suferintei nu da decat rezultate precare face parte aici din insusi textul literar, in care aceasta suferinta stapaneste imuabil.
Oricat i s-ar impotrivi si oricat de straina ar resimti-o, personajele lui Blecher o considera ca pe ceva ce le apartine. Mai autentice in nefericire decat in fericire, ele se vad din adancul lor indemnate sa caute cu putere, in orice conditii – maxime ori minime -, fericirea.
Dar, pastrandu-se in existentialitate, ele stravad fericirea prin ceata de neinlaturat a suferintei ca nesfarsita ispita transcendenta. – Ion Negoitescu