Insula Atlantidei

Strainii, odinioara adorati cand se revarsau multime pe insula si aduceau cu ei bogatie si veselie, devenisera acum huliti si blestemati. …
Au gandit asa, cu voce tare, cand era prea tarziu ca sa mai aduca inapoi timpul petrecut altadata prin taverne, printre maslini piperniciti si pe plaja azurie nascuta din lava vulcanului. Puteam sa traim din uleiul de masline atat de faimos si sa nu mai primim in casele noastre straini aducatori de necazuri, au cugetat proprietarii de taverne si case tencuite in alb, cu acoperisuri vopsite in albastru.
Zabovisera printre ei ca sa si petreaca vacantele, ei nu citisera carti stravechi, ascunse de calugari prin manastiri, despre imperiul si civilizatia lor apusa, au mai gandit localnicii. Nu aflasera despre explozia vulcanului care avusese loc acum 3.600 de ani, la apogeul civilizatiei minoice, cea mai puternica eruptie vulcanica in ultimii mii de ani, care nimicise atunci civilizatia minoica, sau ca legenda Atlantidei se nascuse printre stancile lor.
Si atatea alte legende… Atlantida se nascuse pe insula cu nisip argintiu, dar strainii nu stiau…
– O sa pierim si noi ca Atlantida, o sa ne scufundam in mare, au prevestit locuitorii insulei. Se plangeau intre ei, amintindu si de civilizatia lor apusa care supravietuise de a lungul secolelor armatelor invadatoare, vulcanului si furtunilor…
Se intampla ca pentru fiecare dintre noi sa se contureze o insula stralucitoare, rasarita din mare altadata, cand nu era neliniste si insingurare, cand pe pamant nu erau decat razele soarelui si marea albastra, intinsa spre marginea vremurilor. Daca vei indrazni sa cutreieri marile in cautarea ei si nu te vei lasa coplesit de valurile pe care va trebui sa le infrunti ca sa ajungi la ea, si nici de zilele nenumarate pe care le vei strabate ca sa o gasesti, intr o zi cerul o va scoate din mare ca sa te intampine in calatoria ta involburata, printre povesti si personaje al caror inteles il vei gasi mai tarziu.
Si o vei zari intinzandu se scanteietoare, mareata, inmiresmata de la lamai, portocali salbatici si chiparosi, plutind cu inocenta printre valurile linistite. Manastirile din nori sau manastirile suspendate, asa li se mai spunea asezamintelor cenusii construite mai tarziu, in secolele XV si XVI, la marginea insulei pe stanci masive, piloni din piatra naturala si gresie cu inaltimi de pana la sase sute de metri deasupra raului Synos, care se scurgea linistit, de milenii, la poalele lor.
Cu milioane de ani in urma, marea salasluise in acel loc, apoi secase. Vanturile puternice, ploile si miscarile pamantului nascusera piloni naturali din stanca, pe care se adapostisera pustnici, in incercarea lor de a se ascunde de lume si a se ruga in liniste, departe de fatarnicia nemilostiva a celor care pareau sa nu i inteleaga pe aceia ca ei.
Stancile pe varful carora se inaltau manastirile erau, asa cum spuneau scrierile antice, meteori, roci trimise pe pamant din cer ca sa aiba calugarii unde sa se adaposteasca si sa se roage.