Poemele Ligiei Csiki sunt firimituri dintr-un jurnal tinut pe sarite, exercitii de supravietuire intrerupte de felurite reverii – naturiste, istorice, lirice, ce tin de o mitologie subiectiva, notatii pline de semnele pandemiei, fireste. Dar, trebuie precizat, din capul locului, ca scriitura aceasta e un mod eficace de a nu cadea in abisul singuratatii fara leac, iar fragmentele, asa disparate cum sunt, iau, pe nesimtite, conturul unei carti care se construieste din mers; poeta are constiinta acestei zidiri, prin urmare, in ciuda raului care bantuie prin lume, ea stie sa intimpine fiecare zi cu o anume religiozitate, alegand si insirand cu grija pe firul de aur al poemului orele faste ale acordului fin intre liniste si nemiscare, un fel de a uita de tine si de a te contopi cu Firea; ale senzatiei ca lucrurile (privite de aici, de pe prispa casei) par sa aiba un inteles; ale descoperirii copilului din tine, inca viu, inca sprintar, pus pe joaca si hoinar; ale jocului cu structurile caleidoscopice ale memoriei; ale viziunii sarpelui de casa, care iese din adancuri, sub pomul de Craciun, imbracat in solzi de lumina; ale invocatiei inelelor in care s-au prefacut bunii si strabunii ei; ale evocarii banchetelor de odinioara care adunau prietenii impreuna, roata, in jurul unei mese imbelsugate, ca intr-un sublim ritual al comeseniei si al bunei convietuiri.In ciuda raului care zdruncina echilibrul si armonia tuturor celor vazute si nevazute, Ligia Csiki se convinge, iar si iar, si ne convinge si pe noi, cititorii superbelor sale poeme, ca lumea e bine legata de har si daca ar fi sa se schimbe ceva (…)/ suras adancit in lumina/ asta sa se intample daca ar fi sa se schimbe ceva…
– Mircea Petean Ilustratii alb-negru de Csiki Attila.