Intr-un oras fara teatru

Dresorul de zeppeline Mihail Soare este un metteur en scene in tot ce scrie. Folosesc expresia din franceza pentru ca reda mai bine simtul acesta special de a percepe lumea si a construi apoi poezia ca pe un spectacol, populata de figuri si locuri bizare, vorbind de un spatiu al in autenticului in care poetul, un fel de Zacharias Lichter, bantuie ca un profet ratacitor.
Ar fi chiar Iisus, doar ca, „intr-un oras cu atatia actori rastignirile au aparenta unor susanele”. El vede orasul halucinant, „fara teatru”, pentru ca totul este spectacol, tragic si derizoriu simultan.
Este o poezie de o densitate dureroasa, mustind de scepticism si sarcasm, dar sdrata cu o formidabila nevoie de sens si de puritate. „Dresorul de zeppeline” este figurantul etern, cautat de creditorii fiecarei secunde a vietii.
Fiorul religios al poemelor nu e doar o recuzita mitologica, folosita intr-un bine controlat raspar, mimand (iar teatru!) blasfemia, este o disperata cautare a autenticitatii, a trairii in „realitate” si nu intr-un rol din care iesi curand: „M-ati rastigni, dar crucea nu e gata”. Singuratatea si singularitatea poetului care populeaza cu figuri geografia taramului pustiu vin din ciocnirea atator contrarii: „Viata e ca un casap care asculta Bach si Mozart si Chopin”.
Acest rar amestec de atroce si sublim este reteta vietii unei poezii tulburatoare. Mihail Soare are stiinta constructiei unei lumi din care tasneste adevarul ca orice naufragiu infloreste.
Restul, poate putrezi… – Christian Craciun