Intrusul

Intrusul a fost scris in vara anului 1967, imediat dupa Morometii II , si fara sa se fi nascut din vreun embrion mai vechi, cum mi s-a intamplat intotdeauna. L-am scris zi de zi intr-o progresie constanta si foarte sigura, ca si cum as fi redactat o lucrare indelung gandita inainte.
E o carte scrisa cu un sentiment acut, si in cele din urma inexplicabil pentru mine insumi, cu atat mai mult cu cat venea imediat dupa efortul considerabil depus pentru Morometii II. – Marin Preda Textul editat stiintific si studiul lui Eugen Simion sunt argumentele pentru care aceasta editie din Intrusul va fi editia de referinta.
In Intrusul sunt trei romane, un roman social, un roman de dragoste si un roman de reflectie morala si intelectuala. Astfel ca, Intrusul este un roman camusian in care compromisul cu ideile este minim, iar tezele oficiale ale regimului totalitar sunt combatute, rasturnate din interior, cu abilitate si o dialectica specific predista.
Intrusul este, intr-un anume sens, chiar un roman al infrangerii regimului comunist. Nu de catre democratie sau de catre firava opozitie interna, ci 1) de catre fortele obscure ale psihe-ei umane, si 2) de catre propria sa demagogie.
Niciunul dintre personajele din roman nu se lasa transformat in vreun fel de catre regim: Surupaceanu devine doar electrician, nu si comunist, Maria ramane o femeie pe care discursul oficial despre „familia socialista” n-o opreste sa-si caute fericirea in afara cuplului, directorul combinatului, desi se pregateste sa termine facultatea la seral, nu se transforma si in „activistul bun”, oferindu-i eroului Surupaceanu, dupa accident, doar un derizoriu post de portar.[…]Paradoxul intregii opere a lui Marin Preda este acela ca invingatori sunt numai invinsii, caci numai ei au puterea de a se ridica si de a o lua de la capat. Conditia tragica a omului, in viziunea lui Preda, rezida in contradictia dintre imposibilitatea reintoarcerii si evidenta incapatanatei reintoarceri a fiintei strivite de istorie.
– Razvan Voncu Intrusul este, putem spune, un roman psihologic intr-un roman mai larg (roman social), in care eroul si naratorul tin, pe rand, monologuri intinse, nu numai despre destin si subdestin, dar si despre lucrurile simple ale existentei. […] Este plin mici istorii colaterale insotite de reflectiile unui moralist de clasa ce dau substanta si culoare naratiunii.
– Eugen Simion