Invatatorii in literatura romana

In ordinea devenirii noastre umane si intelectuale, invatatorul are o importanta primordiala. Multe se pot uita, multe sunt incetosate in pacla amintirilor, dar prima zi de scoala ramane vie si luminoasa in mintea si in inima noastra.
Cu o intuitie care nu este a limpezimii de constiinta, dar care dramuieste bine importanta momentului, copilul asezat cuminte, cu ochii mariti de uimire in banca de neuitat din clasa I, traieste clipe a caror importanta si unicitate il transfigureaza. Emotia de pe chipul sau este nu numai consecinta fireasca a inceputului de viata scolara – in fond, inceputul adevarat al vietii –, ci si al intalnirii cu o fiinta care are puterea, rabdarea, maiestria si mai ales dragostea sa-i dezvaluie o corola de minuni a lumii.
Dintre scriitorii romani, cel care a onorat in mod exemplar profesia de invatator si care a ramas in memoria noastra ca un exemplu datorita evocarilor literare scrise tarziu de catre cativa din elevii sai este Ion Creanga, care le spune povesti copiilor, este bland si vesel, atent si grijuliu cu cei bolnavi si saraci, dar mai ales are o arta a intrebarilor care face accesibile notiunile predate scolarilor. G.
Calinescu, in monografia ce-l consacra, aduce in fata ochilor ca intr-un roman o asemenea lectie. Se stie ca Eminescu a apreciat in mod deosebit manualele si metodicile lui Creanga, recomandandu-le fie in rapoartele sale pe vremea cand era revizor scolar, fie in articolele din coloanele Timpului.