Iridion

„Suntem la sfarsitul lumii vechi. Cand tot ce a fost viu in ea-i stricat, descompus, scrantit.
Zei si oameni, deopotriva, si-au iesit din minti. La fel ca Jupiter, domnul din cer, tot astfel Roma, pe pamant stapana, in agonia ei, e luata de sminteala.
Doar Soarta-i calma; neclintita si implacabila „ratiune” a lumii priveste de sus valtorile de pe pamant, din cer. Din haos inalta-voi acest cant, ce-mi clocoteste-n piept.
O noua lume-apare, iata, spre rasarit! Dar nu ea ma framanta.
Unde-ti sunt, Roma, umbrele ce-odinioara umblau cu pas sublim, cu demnitate, pe colinele tale, toate sapte? Unde-s patricienii cu-o mana pe jungherul de jertfa si cu alta pe lance, cu inima plina de taine, cu fruntea-ntunecata de atatea orori, unde-ti sunt strabunii, unde-s asupritorii plebei, cei ce au supus Roma si au distrus Cartagina?
Unde-i vestala ce urca-n tacere cu focul sfant pe trepte-n Capitoliu? Se vor ridica in locul lor figuri necunoscute, nici frumoase ca niste semizei, nici puternice ca uriasii de pe vremea titanilor; in schimb, ciudate, sclipind de aur, purtand cununi pe frunte si cupe scumpe-n maini; dar printre flori – stilete, la ospat – otravuri, iar dansul lor e plin de smuceli convulsive.
O viata ne-ngradita, aparent, intre cantec si geamat, intre urlet de hiene si strigat de gladiatori. Ilara primavara decorata cu sange si parfum din cadelniti incinse!
Ilara viata! Etapa efemera ce nimic nu creeaza si nu lasa-n urma decat icneli si slava unei morti inutile.
Vulgul si cezarul – aceasta e Roma!” (fragment)