L-am numit Cravata

Dupa mult timp, un tanar paraseste camera in care se izolase. O banca din parc devine refugiul sau exterior, unde incepe sa vorbeasca, impartasindu-si amintirile – scene ale unor vieti pline de frica si neputinta, speranta si fericire – cu un strain in costum si cravata.
Roman recompensat cu Premiul literar Alpha (2012) si Premiul Euregio pentru Literatura Studenteasca (2015) Taguchi Hiro are douazeci de ani si si-a petrecut ultimii doi ani traind ca hikikomori, inchis intr-o camera, fara nicio interactiune umana, in casa parintilor sai din Tokyo. Hiro decide sa iasa in lume.
Un prim pas – o banca din parc. Treptat, se imprieteneste cu Ohara Tetsu, un salariat de varsta mijlocie, in costum si cravata, care si-a pierdut slujba, dar care nu stie cand si cum sa-i dea vestea sotiei sale.
Pe masura ce Hiro si Tetsu se deschid cu precautie unul fata de celalalt, descopera in tristetea lor o legatura comuna. Regretele si dezamagirile, sperantele si visele, toate ies la suprafata pana cand isi gasesc puterea de a da cumva un nou inceput vietii lor.
Un roman emotionant, de neuitat si plin de surprize. Oare ultima pagina intoarsa va reprezenta un mic triumf?
Hikikomori (lit. „a sta deoparte”, „a sta retras”) defineste retragerea totala din societate si cautarea de izolare sociala extrema, evadand fizic din viata sociala.
Hikikomori se refera atat la fenomen in general, cat si la cei afectati de acesta. Estimarile sugereaza ca, in Japonia, o jumatate de milion de tineri si mai mult de jumatate de milion de persoane de varsta mijlocie au devenit sihastri social.
Alegerea este cauzata de factori personali si sociali de diferite tipuri, cum ar fi marea presiune a societatii japoneze spre realizarea de sine si succesul personal la care individul este supus inca din adolescenta. Fenomenul, prezent deja in Japonia inca din a doua jumatate a anilor 1980, a inceput sa se raspandeasca in anii 2000 si in Statele Unite si Europa.
Un roman delicat si subtil in care scriitoarea de origine japoneza si austriaca, Milena Michiko Flasar, povesteste in stil laconic cu precizie, sensibilitate si duiosie despre copilarie si alienare, prietenie si tradare, apropiere si izolare, adevar si iubire, speranta si infrangere, fericire si moarte. O poveste care te cucereste prin limpezimea si sinceritatea ei.
O lectura captivanta, o experienta unica pentru orice iubitor de literatura, o carte pe care nu o poti lasa din mana pentru ca este profund gandita si impecabil construita. Autoarea are un simt remarcabil al limbajului poetic si vizual, realizand cu fraze scurte un ritm magic al povestirii in care cei doi protagonisti insingurati din societatea japoneza ajung sa comunice si sa reflecteze asupra trairilor lor.
Ea reuseste sa pastreze de-a lungul celor 114 capitole scurte echilibrul intre realitate si imaginar, firesc si iluzoriu. – Mariana-Virginia Lazarescu, traducator Traducere din limba germana deMariana-Virginia Lazarescu.