Labirintul

Cartea „Labirintul” a Ilenei Moroianu te poartă într-o călătorie interioară, asemenea unei plimbări printr-un peisaj al confuziei, tenebrelor și al dorinței de claritate. La prima vedere, titlul spune tot: e vorba despre un labirint, și nu doar unul fizic, ci unul al sufletului, al relațiilor și al istoriei personale. În paginile acestei cărți, cititorul se va pierde și totodată se va regăsi, pentru că autoarea creează un univers complex, plin de nuanțe și de emoții adevărate. Narrativa are un pronunțat caracter confesiv, aproape ca o discuție între prieteni apropiați, unde fiecare cuvânt contează și fiecare trăire se resimte în adâncul ființei. Lena, personajul central și psihoterapeuta, ne conduce pe drumul spre intelegere, răscumpărare și, mai ales, spre acceptare. Întregul roman este construit ca o invitație la reflecție despre relația dintre părinți și copii, despre generatiile care se răsucesc în același cerc de suferințe, resentimente și dorințe nerealizate. Ce mi s-a părut cu adevărat impresionant e această, cumva, maturitate în abordare. Autoarea reușește să scoată la lumină cele mai ascunse și dureroase temeri, dar o face cu sensibilitate și cu o sinceritate contagioasă. Cartea nu te lasă indiferent, pentru că atinge teme universale – dragostea, boala, moartea, iertarea – într-un mod atât de autentic, încât te face să te gândești la propria ta familie, la poveștile nespuse ale celor apropiați. Pe măsură ce înaintezi în paginile „Labirintului”, simți cum povestea se dezvăluie și te poartă tot mai adânc în conștiință, adesea cumpănind între tristețe și speranță. Finalul, plin de lumină, aduce o stare de pace, o înțelegere profundă a complexității umane și a luptei noastre continue cu propriile demoni. E o carte care, după ce o citești, îți rămâne în suflet, ca o amintire vie a faptului că, uneori, dacă te pierzi în labirint, e pentru a te putea regăsi mai adevărat.