Legata cu funia de pamant

O mare surpriză, acest roman al poetei Lorina Bălteanu! O lume întreagă încape în el, după cum o lume întreagă încape într-un sătuc: zeci de personaje, de povești, de întâmplări.
Totul văzut prin ochii unei fetițe care crește cu gândul că vrea să plece departe de locul în care s-a născut, simțindu-se legată de el, cum i se pare că e prinsă și luna, cu o funie (invizibilă), de pământ. O fetiță/fată cu dor de ducă și cu un puternic sentiment al neapartenenței.
Străină, dar cu o uriașă tandrețe pentru acest sat pe care se pregătește să-l lase, cândva, în urmă. De aici și stranietatea percepțiilor ei, sensibilitatea față de tot ce e frumusețe, dar și față de ce e dureros, uneori până la oroare.
Există însă, întotdeauna, ceva mai amplu decât ceea ce se vede, iar fetița simte/știe deja asta. Ceea ce o deosebește pe Lorina Bălteanu de mulți alți autori/multe alte autoare de azi este scriitura – densă, intensă, senzorială, poetică.
Ca și în poezie, ea lucrează cu detaliile, cu emoția și cuvintele ca un bijutier, creează microstructuri ale (i)realității imediate (cum ar fi spus M. Blecher) care licăresc continuu – și au darul de a emite lumina unei profunde, tulburătoare înțelegeri.
– Simona Popescu