Maiorescu. Confesiunile unui stoic

Hotaratoare pentru devenirea mea a fost excursia pe care am facut-o, dupa absolvirea Academiei Theresiene, in iulie 1859, la Koln. Orasul m-a fascinat inca de la sosire, cand, din trasura in care calatoream, am vazut stralucind, in soarele arzator al amiezii, impunatoarele turle ale Kolner Dom.
Dupa ce am traversat Hohenzollernbrucke, am coborat cu inima bubuindu-mi in piept. E si acum vie acea impresie coplesitoare data de curgerea na-valnica a Rhinului, de zgomotul potcoavelor pe caldaram, de vuietul multimii adunate in fata catedralei si, mai ales, de imaginea strivitoare a fatadei gotice, pe care am incercat sa o cuprind dintr-o privire.
Inaltandu-mi ochii, m-a lovit o senzatie stranie, un vertij inexplicabil. M-am asezat pe o banca si mi-au trebuit minute bune sa-mi revin din acea stare ciudata, amestec de ameteala si beatitudine.
Asa ceva nu mai traisem vreodata. Auzisem de acest edificiu impunator, insa realitatea intrecea orice inchipuire.
Am avut, atunci, revelatia Frumosului. Nu credeam ca exista pe lumea asta o asemenea constructie.
Ea intruchipa maretia spiritului uman si priceperea unor oameni capabili sa inalte o asemenea minunatie. „Exista clipe in viata omeneasca in care te afli mai aproape ca oricand de spiritul universal si ii poti pune o intrebare destinului.” Asta am notat atunci in jurnal, citandu-l pe Schiller, care ma obseda la acea varsta, cand cautam cu fervoare raspunsuri la intrebarile ce-mi pricinuiau insomnii.