Manastirea din Parma

In iarna anului 1830 si departe de Paris, a fost scrisa povestirea aceasta. Cu multi ani mai inainte, pe cand armatele noastre (franceze) colindau Europa, intamplarea m-a daruit cu un bilet care ma indreptatea sa locuiesc in casa unui canonic.
Eram la Padova, oras fericit, in care, ca si in Venetia, placerea este lucrul de capetenie in asa fel, ca nu-ti lasa vreme sa te galcevesti cu vecinii. sederea acolo prelungindu-mi-se, canonicul si eu legaram prietenie.
Trecand iarasi prin Padova, catre sfarsitul lui 1830, alergai la casa bunului ecleziast: el nu mai traia, stiam, dar voiam sa revad salonul in care petrecuseram atatea seri placute si, de-atunci, de multe ori regretate. Il gasii pe nepotul batranului si pe sotia acestui nepot, care ma primira ca pe un vechi amic.
Mai venira si alte cateva persoane si nu ne-am despartit decat foarte tarziu; nepotul adusese de la cafeneaua Pedroni o crema excelenta. Ceea ce ne-a facut sa veghem atata a fost povestea ducesei Sanseverina, la care facu aluzie cineva.
si nepotul imi istorisi povestea ei, pe de-a intregul. In tara in care plec, am marturisit eu, nu se pomeneste o casa ca a dumneavoastra si, ca sa-mi petrec lungile ore ale serii, voi scrie romanul vietii placutei noastre ducese, Sanseverina.
Il voi imita pe batranul nostru povestitor Bandello, episcop de Agen, care ar fi crezut ca savarseste o crima, daca ar fi neglijat adevaratele imprejurari ale unei istorii sau i-ar fi adaugat altele. — In acest caz, grai nepotul, va voi imprumuta analele unchiului meu, care, la articolul Parma, mentioneaza cateva dintre intrigile de la curtea aceea, din vremea cand ducesa facea senin sau nori, dupa plac, dar, luati seama!
ea nu poate fi luata drept morala si acum, cand alergati dupa puritate evanghelica in Franta, poate sa va harazeasca faima de asasin. Public nuvela aceasta, fara sa schimb ceva in manuscrisul din 1830, ceea ce poate avea doua inconveniente: Intai pentru lector: personajele fiind italiene, il vor interesa poate mai putin, inimile din aceasta tara deosebin-du-se mult de inimile franceze: italienii sunt sinceri, oameni cumsecade si rostind fara temere cele ce gandesc.
Numai intamplator au vanitate, care la ei se schimba in pasiune si ia numele de „puntiglio”. In sfarsit, saracia nu are nimic caraghios printre ei.
Al doilea inconvenient este cu privire la autor: Marturisesc ca am indraznit sa las personajelor asperitatile caracterelor lor. Dar ca rasplata, declar sus si tare ca am acoperit multe din actiunile lor, cu cea mai morala defaimare.
De ce le-as fi dat oare inalta moralitate si gratiile caracterelor franceze, iubitoare de avutie mai presus de orice si care nu pacatuiesc nici din ura, nici din iubire? Italienii din povestea aceasta sunt cu totul altfel.
De-altminteri, mi se pare ca de cate ori ai intra din sud cu zece leghe spre nord, asa precum ai gasi o noua priveliste, ai afla un roman nou. Amabila nepoata a canonicului o cunoscuse si o iubise mult pe ducesa Sanseverina, si m-a rugat sa nu schimb nimic din aventurile acesteia, nici chiar pe cele defaimatoare.