Mara si esenta vietii

O poveste emotionanta despre boala si moarte, receptate cu acceptare si ca firesti prin ochii unei copile.Povestea Marei, scrisa de Tine Mortier si ilustrata de Kaatje Vermeire, incepe sub cires, pe scaunul de ratan, acolo unde mama ei a nascut-o, aproape citind dintr-o carte. Si, deloc surprinzator, in acelasi ton al vitalitatii si al nerabdarii ne este schitat si parcursul sau – crescand cu viteza luminii, la sase luni copila inconjura explorativ gradina si primul cuvant rostit i-a fost „tort”.
Prietena cea mai buna a fetitei era bunica, iar povestile si dulciurile infulecate, respectiv neastamparul amandurora, consolidau, cu fiecare intalnire, legatura lor ghidusa. Dar chicotelile, zbenguiala si sarbatorescul inceteaza in ziua in care bunica este gasita intinsa pe jos.
Scepticismul Marei, privind asa-zisa impiedicatura, a fost dublat de valuri de trairi difuze: neasteptatul somn adanc in care cazuse bunica, transfigurarea acesteia odata cu trezirea, inertia sau balmajeala cuvintelor indrugate. Insa confruntarea fetei cu aspectele esentiale ale vietii nu se termina aici, deoarece intr-o zi bunicul moare si mama il gaseste sub ochii acesteia.In umbra lacrimilor varsate si a lucrurilor care trebuiau organizate, in gandul bunicii se iteste dorinta de a-si lua ramas bun.
Si de data aceasta, ca intr-un joc al rolurilor inversate, Mara preia responsabilitatea, ajutandu-si bunica sa-si astampere dorul si sa-l intalneasca pe bunicul pentru ultima data. Prin spectrul acestor evenimente se lasa tradusa si ilustrata esenta vietii.
Cuprinsul cartii se deruleaza intre miracolul nasterii si firescul mortii, intrezarind parca o aluzie semantica la povestea moirelor din mitologia greaca. Astfel, pornind de la relatia a doua personaje-exponent – Mara si bunica -, autoarea Tine Mortier deapana firul existentei si exploreaza paleta simtamintelor coincidente intamplarilor fundamentale traite de individ.Din acest punct de vedere, Mara nu simbolizeaza numai un destin care aminteste de personajele basmelor – nascuta sub semnul palpitantului, hotarata si fara de rabdare.
Mara devine vocea narativa care subrezeste conceptiile nefondate ale adultilor. Desi copila si inca inconjurata de aura inocentei, ea nu are nevoie de povestile confortabile urechilor, insailate de adulti, deoarece intuieste adevarul despre cazatura bunicii.
Si tocmai pentru ca intelege nerostitul, manifestarile acesteia se transforma din furie in acceptare. Elocvente in acest sens sunt obiectele strambe, create pentru a inveseli, dar reflectand realitatea distorsionata, si care ii permit fetei sa ajunga inca o data la sufletul bunicii.
Mai mult decat atat, consubstantialitatea celor doua suflete este recognoscibila si in planul comunicarii pragmatice: neintelese de mama si doar banuite de bunicul, cuvintele bunicii sunt culese cu grija si tandrete de Mara. Citindu-i gandul reflectat in ochi, copila ii citeste bunicii sufletul, ramas neschimbat in urma bolii.
In desfasurarea actiunii, Mara devina martora si la moartea bunicului. Brusc si ireparabil, asemenea cestii de ceai care-i cazuse din mana si se sparse, evenimentul este trait fara incercari de cosmetizatare – cu lacrimi si cu dorinta unei ultime intalniri.
Iar tortul amintit in final devine nu doar simbol al firescului mortii, ci si al constietizarii faptului ca aceasta face parte din sarbatorescul vietii. Periplul sinusoidal al existentei este vizibil si in plan ilustrativ.
Prin alternarea planurilor zugravite in culori calde si luminoase cu cele in nuante de gri, maro si albastru, Kaatje Vermeire racordeaza mesajul vizual la cel textual. Si sugereaza totodata ciclicitatea evenimentelor din viata omului, insufland lectorului ideea ca moartea nu reprezinta un sfarsit absolut, ci doar o etapa in cursul lin al destinului.