Mastile lui M.I. Gabriel Liiceanu in dialog cu Mircea Ivanescu

Dupa prima noastra intalnire, s-a intamplat ceva neasteptat. Stand de vorba, ne-am pomenit prinsi in complicitatea pe care o crea insusi dialogul nostru.
A inceput sa ne placa jocul pe care-l jucam. Mircea Ivanescu s-a lasat impins, pentru o ultima oara, pe coridoarele vietii lui, dandu-mi senzatia ca i-am prilejuit o mare si finala recapitulare a ei.
Si ca, intr-un fel nerostit, imi era recunoscator pentru asta. Iar eu, la randul meu, urmandu-l pe drumul pe care i-l deschideam prin intrebarile mele, eram fascinat de ceea ce vedeam si, mai ales, de felul in care el se vedea pe sine.
– Gabriel Liiceanu Uitati-va la mine. Pare ca sunt un tip vesel, care rade foarte mult.
Poate ca toata viata a trebuit sa ingrop ceva, ceva pe care acum, in mod impudic, ajung sa-l scot – si nu stiu de ce o fac -, intr-o conversatie, la lumina. – Mircea Ivanescu