Meridianul si alte proze

Ce mi-a plăcut imediat la cartea aceasta, „Meridianul si alte proze” de Paul Celan, e felul în care autorul își pune poezia în cu totul altă lumină. Nu e doar o simplă lectură despre poezie, ci mai degrabă o experiență care te face să simți cum cuvintele se mișcă, cum se “joacă” cu spiritul cititorului. E ca și cum Celan îți propune un dialog, dar unul care nu are un răspuns clar, ci te invită într-o călătorie în spații indefinite, în zone unde limba pare a fi în continuă căutare. Se vorbește despre poezie ca despre un drum, dar nu unul fix, ci unul care se construiește în același timp cu cititorul, pe măsură ce pășește înainte.

Un lucru care m-a făcut să mă gândesc mult e modul în care autorul evită discursurile rigide, explicative, pentru a se arunca mai degrabă într-un joc de margelă de sticlă – cum îl numește el – adică în limbajul poetic care, de fapt, se învârte în cerc, în încercarea de a transmite ceva dincolo de cuvinte. Parcă e ca și cum ar fi tot timpul în căutarea unei adevăruri ascunse, despre „poiein” – făcutul de poezie – și despre cum putem, sau nu, să rupem bariera între noi și ceea ce exprimăm, între noi și „Altul”. E o încercare de a transpune în limba română tot acel univers al gândurilor și al textului, știind foarte bine că nu e niciodată un proces simplu, ci plin de dileme și dificultăți.

Ce mi s-a părut foarte uman în această carte e felul în care traducătorii au fost ca niște alpinisti care urcă într-un munte imposibil, tot încercând să găsească echilibrul între nuanțe și sensuri. Pentru că Celan e un autor care vorbește într-un registru foarte divers: de la solemn și ceremonial, la ironic sau chiar patetic. E nevoie de multă răbdare și sensibilitate ca să găsești cuvintele care să păstreze acea „densiune” a textului, fără a-i pierde frumusețea. În același timp, textul devine o pulsare de semnificații – între ceea ce se spune și ceea ce rămâne nespus – o toamnă de emoții și reflecții care te provoacă să îi împărtășești gândurile, chiar și atunci când e greu să le găsești o etichetă clară.

Per total, această carte mi s-a părut ca o conversație intimă cu un poet care nu-și oferă răspunsuri simple. Din contră, te provoacă să te pui pe gânduri, să explorezi propriile percepții despre limbaj, poezie și comunicare. E ca o acoladă lungă de (ne)spusuri, unfel de spațiu de întâlnire între cititor și cineva care și-a pus sufletul pe hârtie pentru a descoperi, în final, ceva foarte uman și profund. Merită să te aventurezi în lumea lui Celan, chiar și doar pentru că te face să te întrebi: ce înseamnă cu adevărat să spui și ce rămâne nespus?”