Mihai Eminescu despre taranul roman

Cartea „Mihai Eminescu despre taranul roman” scrisă de Gica Manole aduce în prim-plan o temă foarte importantă și, din păcate, încă foarte actuală: soarta țărănimii din România. Autorul își propune să ne arate, într-un mod simplu și direct, cum viața celor din mediul rural e greu încercată de greutățile pe care le împinge mai departe o societate care uită de cei de jos. Ce mi-a plăcut e că nu e o analiză academică plictisitoare, ci mai degrabă o poveste spusă pe înțelesul tuturor, ca și cum ai vorbi cu un prieten despre problemele serioase ale țării. Cartea începe chiar cu ideea că agricultura, slavă Domnului, rămâne sursa principală de bogăție pentru România, dar, din păcate, țăranii sau, mai bine spus, oamenii de la țară, nu au parte de nimic bun din această bogăție. Ei produc foarte mult, dar în ciuda eforturilor lor, nu reușesc să se îmbogățească, ba chiar rău le merge din cauza sărăciei, a sărăciei cronice. E o stare aproape de disperare, pe care Gica Manole o descrie cu sinceritate și cu o oarecare tristețe, făcând trimiteri și la gândirea lui Eminescu, marele nostru poet național, care a vedet și el mereu importanța țărănimii. Ce mi s-a părut impresionant e modul în care autorul vorbește despre conducători, despre administrație, despre modul în care aceștia tratează oamenii simpli. În carte apar cuvintele lui Eminescu, care spune că țăranii sunt ca o oaie printre scaieți, adică adesea ignorați și folosiți fără milă. Adevărul dureros e că, în loc să fie sprijiniți, acești oameni sunt hărțuiți, jefuiți și maltratați. E un tablou trist, dar foarte sincer al societății românești din vremea lui Eminescu, și, din păcate, foarte relevant și astăzi. Cartea asta nu e doar o analiză a situației, ci și o chemare la conștientizare și schimbare. Se pune accent pe cum populația rurală rămâne mereu în umbră, fiind pe punctul de a se stinge, fiind tot mai săracă și mai abandonată. Îmi plăcea și felul în care autorul pune în evidență oamenii simpli, nevoia lor de a fi auziți și înțeleși, pentru că, în final, sunt tot noi, oamenii care trebuie să vedem și să schimbăm lucrurile. Per total, această carte e ca o poveste spusă cu suflet, o lecție despre dedicație, dar și despre nepăsarea și sărăcia care ne apasă de multe ori. O recomand cu drag, mai ales celor care vor să înțeleagă mai bine lumea rurală și adevărata stare de spirit a țării noastre. Este un apel la empatie, la conștientizare și, de ce nu, la schimbare.