Miturile care ne invata sa traim

Ce este o mitologie care functioneaza corect? Care sunt functiile sale?
Putem noi astazi sa traim in conformitate cu miturile? Pot miturile sa ne tempereze anxietatea moderna sau, dimpotriva, tind ele sa o accentueze?
Sunt miturile produsele creatoare ale psihicului uman? Sunt mitologiile manifestari creative ale nevoii universale a omenirii de a explica realitatile psihologice, sociale, cosmologice si spirituale?
In volumul Miturile care ne invata sa traim , Joseph Campbell exploreaza legatura vitala dintre om si mituri si explica modul in care acestea pot intensifica potentialul nostru uman. Autorul pledeaza pentru o societate care sa isi pretuiasca si sa isi pastreze miturile vii, pentru ca astfel ea isi trage seva din zonele cele mai sanatoase si mai bogate ale spiritului uman.
Studiul autorului se concentreaza pe o serie de teme majore precum: impactul stiintei asupra mitului, aparitia speciei umane, importanta ritualurilor, Orient versus Occident din perspectiva religiei si a spiritualitatii, mitologiile iubirii, ale pacii, ale razboiului, pentru ca apoi, la final, in chip de concluzie, sa ne ofere o reflectie larg deschisa catre viitor. Ce este sau ce se doreste a fi aceasta noua mitologie din perspectiva omului contemporan?
Campbell afirma ca aceasta mitologie este si va fi, atat cat va exista rasa umana, mitologia vesnica, perena, reinnoita in termeni care nu tin nici de un trecut rememorat, nici de un viitor anume, ci doar de prezent, de acum. Noua mitologie face apel la trezirea individului la constiinta de sine, in armonie deplina cu Tot.
Prin aceasta omenirea va reusi sa ajunga la o cunoastere si o apreciere a propriei structuri a realitatii interioare, precum si a celei exterioare a Universului. Psihologul James Hillman spunea odata despre Campbell: „Niciunul dintre aceia care au trait in secolul nostru [?] nici Freud, nici Thomas Mann, nici Levi-Strauss [?] nu a adus atat de mult sentimentul mitic al lumii si reprezentarile lui eterne in constiinta noastra de zi cu zi [precum Campbell]”.
Simbolul mitologic viu este o „imagine a afectului”. Este o imagine care loveste acolo unde conteaza.
Nu se adreseaza prioritar creierului, ca sa fie interpretata si evaluata la acest nivel. Din contra, daca ar trebui interpretat acolo, simbolul ar fi deja mort.
O „imagine a afectului” se adreseaza direct sistemului de emotii si declanseaza imediat un raspuns, dupa care poate veni si creierul cu toate observatiile sale interesante. Inauntru se produce un fel de miscare de rezonanta ca raspuns la imaginea aratata din exterior, ca o vibratie a unei coarde muzicale la o alta coarda ce a fost acordata pe aceeasi tonalitate.
Si astfel, cand simbolurile vitale ale oricarui grup social dat declanseaza in toti membrii sai raspunsuri de acest fel, un soi de armonie magica ii uneste ca si cand ar fi un singur organism spiritual ce functioneaza prin membrii care, chiar daca sunt separati in spatiu, sunt cu totii o singura fiinta si au o singura credinta. […] Intreaba un artist ce semnificatie are pictura lui si nu vei mai pune prea curand o asemenea intrebare.
Imaginile ce poarta semnificatie exprima informatii mai presus de limbaj, dincolo de sensurile pe care le defineste limbajul. Si, daca ele totusi nu iti spun nimic, este pentru ca nu esti pregatit sa le auzi, iar cuvintele vor servi doar la a te face sa crezi ca ai inteles, deconectandu-te astfel complet.
Nu intrebi ce inseamna un dans, te bucuri de dans. Nu intrebi ce inseamna Universul, te bucuri de el.
Nu intrebi ce insemni tu, te bucuri de tine; sau cel putin asa faci atunci cand esti in cea mai buna forma a ta. – Joseph Campbell