„In strada indiferenta, Coman se simte electrocutat de frumusetea toamnei. Domnule, ce daca locuiesc intr-o pivnita?
Nu mai am aproape nimic. Calculatorul nu este al meu.
Mi l-a imprumutat patronul. Ca nu-i mai convine sa-i dau texte scrise pe hartie.
Nu ma simt rau in saracia asta lucie. Dumnezeu compenseaza lucrurile.
Mi-a luat casa, dar mi-a dat un soi de seninatate. Singuratatea, la fel.
Nu-i buna, evident, dar cand te instalezi in ea… Are o alta „revelatie”. Dupa cea referitoare la frumusetea desavarsita a toamnei.
Fetele. Incalculabil de multe, in tricourile lor prea scurte.
Portiunile descoperite de piele proaspata, luminoasa, vizibile acolo unde tesatura se termina, iar pantalonii n-au inceput inca. ……………………………………………………………………………….
Sunt un cane din soiul ce-i zice terrier airedale. Ma cheama Ghita.
Am zece ani si jumatate. Casa mea este in buricul Bucurestilor.
O casa mare. Numai dracul stie cum de nu mi-au luat-o astia, tot zicea mai demult Jean.
Nu pricep cum de-i este atat de usor cu femeile. Ca doar nu-i singurul barbat din Bucuresti si nici nu-i prea tanar.
Bag sama fiindca este indraznet. De-o pilda, cand ne preumblam seara pe strada si intalneste cate-o doamna cu cane, o agraieste ca si cum ar cunoaste-o de cand era la armata.
Nici eu nu ma las mai prejos. Ma arat cat pot de prietenos.
Din cat tin minte, niciodata nu s-a suparat vreuna pe noi, ca de ce suntem atat de indrazneti.”