LEI

Recenzia noastra

Cartea „No return point” a Luminiței Amarie m-a prins din primii pași ai lecturii, pentru că se joacă cu adâncimile sufletului, mai mult decât cu simplele biografii sau autoanalize. Ce impresionează e modul în care autoarea reușește să atingă acele arhetipuri universale, acele teme care vorbesc despre noi, despre condiția umană, fără să cadă în emfaza sau în exprimări exagerate. E ca și cum ai fi acolo, în acel labirint de gânduri și emoții, ghidat de o scriitură densă, dar totodată atât de sinceră și plină de respect pentru limitele umane.

Este remarcabil cum cartea navighează între lumea exilului imaginar, reprezentat de „perfidul Albion”, și satul de pe Măgură, locul unde rădăcinile se întâlnesc cu nostalgii dureroase. Asta crează o atmosferă aproape palpabilă, o combinație de frământări interioare și nostalgia pentru un paradis pierdut. Textul nu se dilată în explicații inutile, ci se exprimă prin instantanee, rețineri și simboluri, lucru care îi conferă o autenticitate aparte. Acel sunet răvășitor pe care îl lasă în urmă e dat de această artă de a tăcea și de a asculta, de a semnala mai mult decât de a explica.

O temă recurentă este oboseala existențială, care în carte devine un fel de lirism pur, aproape respirație despre sfârșitul, despre inevitabilitatea timpului. Cartea nu se plânge, ci te face să simți această oboseală ca pe o stare de puritate, o sinceritate profundă, în care cuvintele nu mai pot stăpâni această stare, ci doar o indică indirect. În momentele acestea de tăcere, se simte acea esență vie, o voce interioară care te invită să asculti ceea ce nu poate fi spus în mod direct.

Luminița Amarie are un dar rar de a transforma durerea în frumusețe, de a privi sfârșitul ca pe o formă de rezistență. Se simte această mater dolorosa, această suferință maternă, ca un fel de energie de vindecare, de hrănire interioară, chiar și în cele mai grele momente. E ca o rezistență eroică, o luptă cu curaj, chiar dacă în același timp pare că totul se află pe marginea prăpastei. Este un drum fără întoarcere, dar tocmai de aceea nu-ți rămâne altceva de făcut decât să înaintezi, să treci pragul metanoiei cu speranța și cu curaj, căutând acele momente mici de așteptare, reprezentate poetic de „pisicile care strălucesc în ferestre”.

Descriere

Cartea coboară la niște adâncimi „basice”, atinge arhetipul, ceea ce o scoate din simplul biografism și din „autoanaliză”, conferindu-i o greutate rarisimă, de mare densitate și intensitate interioară. Ceea ce rezultă din naveta între „perfidul Albion” și casa de pe Măgură (a rădăcinilor, dar și a paraginirii, paradis recuperat mai mult ca nostalgie decât ca prezent) are un sunet răvășitor de ubi sunt și de vanitas vanitatum, cu atât mai autentic, cu cât nu urcă în emfază retorică, ci se articulează din reținere, sincopă, elipsă, din decupaje și instantanee temporale ieșite din „timpul obligațiilor”.
Abia așa se aude tăcerea esențială pe care cuvintele n-o pot exprima, ci doar o semnalează indirect. Oboseala existențială se transformă în puritate elegiacă, într-un lirism cu care ne întâlnim tot mai rar printre vociferările și hăuliturile contemporane.
Luminița Amarie are o vocație (să fie oare fatalitate?) de mater dolorosa, simte atmosfera sfârșiturilor și sfârșitului, respiră în preapocalipsă, împreună cu „toți distrușii”, se resemnează fără să abandoneze, trăiește maternitatea ca pe o rezistență eroică, reumanizantă, în pofida memoriei traumelor, a codurilor sociale alienante, a pericolului care plutește în aer, a angoaselor. Mater dolorosa nu-și pierde – dimpotrivă!
– energiile binefăcătoare de „mamă hrănitoare”. No return point (desigur, nu mai e drum îndărăt), tocmai de aceea se simte obligată să meargă înainte, peste pragul metanoiei, printre „pisicile care strălucesc în ferestre”.
– O. Nimigean