Imaginați-vă că pășiți într-un univers unde două idei vechi, nostos și oikos, prind viață pe paginile unei cărți și se joacă între ele, schimbându-și sensurile ca într-un dans complex. Cam așa se întâmplă cu "Nostos si Creatie" de Pompiliu Craciunescu. Autorul ne invită într-o călătorie hermeneutică, dar nu una sterila și academică, ci una plină de viață, de subtonuri și de nuanțe pe care le putem descoperi doar dacă ne deschidem bine sufletele și mințile. Cartea pare să ne spună că nostos, adică dorința de întoarcere, nu e doar revenirea acasă, ci și plecarea spre alte lumi, alte destine, alte creări. În același timp, oikos, casa pământului, nu e doar locul unde te întorci, ci și spațiul unde ai fost întotdeauna în căutarea ta, chiar și atunci când ești departe. E fascinant cum aceste două concepte, aparent opuse, se contopesc în pagini, pentru a crea o imagine vie a tiparelor umane de-a lungul istoriei și culturii. Ce mi-a plăcut foarte mult e felul în care Craciunescu ne provoacă să ne uităm dincolo de suprafața textelor, să pătrundem adânc în semnificațiile lor. El ne învață că poți să citești orice operă dacă ai răbdarea și alertă curiozitate să descoperi ce ascunde în spatele cuvintelor. Și, pe parcurs, îți dai seama că literatura nu e doar o simplă poveste, ci o fereastră spre sufletul autorului, dar și unul prin care poți ajunge tu insuți la adevăruri despre tine. Am apreciat foarte mult ideea de a merge dincolo de strictețea criticii și de a folosi o perspectivă transdisciplinară, care îmbină știința cu spiritualitatea, și astfel, se deschide o lume de interpretări pe care poate, altfel, am trece-o cu vederea. Cartea devine o invitație de a fi mai curios și mai îndrăzneț în explorarea sensurilor, chiar și în locurile cele mai ascunse ale textelor noastre preferate. Per total, "Nostos si Creatie" nu e doar o carte de eseuri, ci o experiență. O invitație de a privi lumea literaturii cu ochi mai largi și cu inima mai deschisă, de a învăța să ascultăm semnele și să înțelegem că în orice opera, chiar și în cele mai dure și înțepătoare, se ascund povești despre noi, despre dorințele, temerile și speranțele noastre. E o carte pe care o citești cu sufletul și pe care, după ce o termini, simți că vei privi lumea, și mai ales cultura, altfel.
Nostos si Creatie. Eseuri Miniaturile hermeneutice din acest volum comunica prin plasma semantica a doua concepte cu venerabila traditie in cultura europeana, ambele pulsand in fiecare text, cu diferite intensitati.
Este vorba despre nostos si oikos. In climatul genuin, acela al Odiseei homerice, nostos-ul conoteaza, precum se stie, intoarcerea la ordinea caminului, la oikos.
Mediind intre patrie (glia strabuna) si expatriere (exil), termenul nostos nu inseamna exclusiv revenire acasa, ci si, deopotriva, plecare, sosire pe un alt taram. Si intoarcere, si pribegie, asadar.
Coprezenta acestor sensuri contrare face din nostos un enantiosem („un significant contradictoire”, cu expresia lui Barthes). Seama tinand insa de nuantele pe care fiecare dintre cele doua falduri de sens le-au dobandit odata cu timpul, nu avem de a face cu o contradictie ireductibila, ci cu una strabatuta de energiile recesivitatii, i.e.
cu o relatie binara in care unul dintre elementele constitutive il „domina pe celalalt, care totusi pastreaza o semnificatie superioara” ( Mircea Florian ). Bunaoara, exilul preia prerogativele nostos-ului, conotand implinirea destinului prin creatie ca realizare axiologica a imposibilei intoarceri, ipostaza vizata de nivelul liminar al cartii – Pribegia sau opera-nostos ( Vintila Horia , L.
M. Arcade) -, dupa cum nostos-ul nu este strain nici de sensul revelatiei de sine, ipostaza ilustrata la cel de-al treilea nivel analitic, Profiluri (re)gasite ( Caragiale , Macedonski , Vianu, Doinas, „dialogul” Cretia-Pessoa).
Un caz particular al ecuatiei nostos-oikos il constituie „exilul” basarabean: vaduvit de propriul grai, oikos-ul este resimtit aici ca pribegie ( Grigore Vieru , Ion Hadarca ), iar carturarul Mihai Cimpoi pune in exerga patosul oikofiliei ce marcheaza „exilul estic”, aspect iscodit in miezul volumului. Corolarul celor trei decupaje din faldurile semantice ale ecuatiei nostos-oikos ni-l ofera Brancusi: atat in existenta, cat si in creatia sa, Ithaka si Lumea sunt totuna.
– Autorul De multe ori, Pompiliu Craciunescu se inalta, cu termenii hermeneuticii sale, atat de sus deasupra si numai aparent in afara textului, de unde capteaza sensurile esentiale, incat te obliga sa citesti operele ca sa pricepi si sa accepti interpretarea. Se practica, deci, un gen de critica antrenanta ce largeste orizontul cititorului.
– Elvira Sorohan Ne putem intreba daca in fata unor texte cum sunt cele ale lui Vintila Horia, puternic marcate intelectual, lectura obisnuita a criticului, supusa inca „purismului” estetic si impresiei imediate, empatice sau nu, ramane adecvata, asadar atingand intreaga desfasurare a resurselor textuale si paratextuale. In prelungirea respectivei intrebari, un raspuns in genul celui oferit de Pompiliu Craciunescu (v.
Vintila Horia : transliteratura si realitate, 2011) se cuvine privit cu deosebita atentie. Apartinand, generic, de ceea ce, cu o deschidere mai ampla, se numeste transdisciplinaritate (pe linia initiata, in ordinea „tertului inclus”, de Stephane Lupasco si dezvoltata de Basarab Nicolescu ), comentariul mentionat vizeaza depasirea abordarii literaturii, mai exact a literaritatii, din unghiul restrictiv al unui „in sine si pentru sine”.
Nu negarea acesteia e in cauza, fiindca e previzibila tocmai „re-caderea” in literatura, dar prin trecerea dincolo de formele si superficiile ei, de ceea ce este imediat simtit si denotat comod, pentru a atinge – in cazul unor texte-exceptie – pluralitatea semnelor si sensurilor dez-limitate, respectiv convocate din varii zone ale gandirii, ale unei intelectualitati desfasurate fara rezerve intre stiinta si spiritualitate. E o tehnica sau, mai degraba, o metoda, la randul ei diversificabila in functie de ceea ce ofera „subteranele” textului.
– Mircea Braga