Nu ma doare nimic, doar lipsesc

„Nu ma doare nimic doar lipsesc“ e un debut intarziat pe nedrept – si asta se vede din maturitatea scriiturii, din siguranta taieturilor de cotidian si din inteligenta procesarii lor imaginative. Caci Marius Lazarescu nu-i dintre biografistii care doar consemneaza, ci dintre cei care folosesc pragul notatiei realiste pentru un salt in intensitatea imaginativa, in devianta fantezista.
Ce-i drept, si el se teme sa fie prea ”serios”, taie gravitatile si o intoarce mereu spre o linie de frivolitate, tratindu-se (si tratind totul) cu ironie salvatoare. Ironia lui e, insa, un conservant: de tandrete, de melancolie, ba chiar si de ceva focosenii senzuale pe jumatate jucause, pe jumatate sentimentale.
Un usor teribilism de parada, un vag histrionism de fatada, tentatii ludice si sarcastice sunt, insa, doar paravane pentru o melancolie cu fond existential. ( Al.
Cistelecan) Un volum cu asemenea titlu ar putea vesti un poet blestemat venit prea tarziu, daca titlul nu ar fi o inteligenta si melancolica auto-ironie. Prin contrast, intertitlurile dezvaluie o pofta ludica si o luciditate de exceptie.
Dar nota aparte este data de nenumaratele voci din interiorul poeziei: ironica, trista, muscatoare si critica. Scriitorul stie perfect ce se intampla in fabricile de poezie ale momentului si este capabil sa pastizeze-parodieze multiple retete.
Tonul general al prozodiei este unul retro, in timp ce substanta este stringent actuala. Rezulta o formula poetica mereu surprinzatoare, nesatioasa in setea de rostire.
Marius Lazarescu poetizeaza ca un suvoi in care fiecare picatura reflecta soarele altfel. ( Felix Nicolau)