O moara de vant zguduita de rasul lui Don Quijote

Maria Jorj e o autoare a numeroase carti de-a lungul a aproape patru decenii, daca nu ma insel treisprezece, si nu scrise de un grafoman sau veleitar, ci de o poeta in toata puterea cuvantului, grava, profunda, identificata cu poezia insasi, cu sfasieri launtrice care asigura autenticitate si densitate discursului liric, particularizandu-l. Nu stiu daca Maria Jorj e aceea care a ales claustrarea, retragerea in sine, sau poezia a impins-o spre claustrare si retragere in sine, inrobind-o sau autoinrobindu-se definitv.
Curios e ca nu se revolta, ci isi accepta damnarea ca fiind dimensiunea existentiala dominanta a propriului destin: Eu m-am nascut cu o nevindicabila tristete/ Neamul meu a primit in sine melancolia/ ca pe un dat neasteptat/ As renunta la viata mea lipsita de adapost/ as renunta daca piatra muntelui apusean/ nu mi-ar fi impietrit firea// Eu m-am nascut nedorindu-ma/ N-as putea spune cine s-a razbunat/ pe propria-mi soarta/ Cine striga din focul etern/ ca i-am pierdut amintirea/ Cine? .
Scrisul dintr-o atare perspectiva dobandeste un rol terapeutic, iese dintre limitele temporale si spatiale, transformandu-se atat in prilej de meditatie, cat si in mod de viata. Poezia e forma de rezistenta in fata tuturor vicisitudinilor dinlauntru si dinafara, infatisandu-se ca un corp comun al aceleiasi subiectivitati, al aceleiasi maladii care apartine deopotriva constiintei si sufletului, motiv de exprimare transanta: eu scriu din culisele unei patologii/ sentimentele mele sunt abstracte si excesive/ eu nu mai posed delimitarea launtrica/ pe buzele vestede mi s-a asternut praful maroniu/ al catuselor vechi .
– Ion Cocora