O psihologie a educatiei

Din cuprins: – Motivatia si bunastarea invatarii; – Temeiul afectiv al educatiei; – Creativitatea; – Probleme privind dezvoltarea creativitatii elevilor si a profesorilor; – Momente „delicate” in desfasurarea unei lectii; – Personalitatea si autoafirmarea/autoreanalizarea. Pentru orice minte deschisa si orice om de buna credinta pare din ce in ce mai clar ca a face educatie presupune studiul tot mai sistematic, mai atent si mai nuantat al psihologiei.
Pregatirea oricarui profesor pentru activitatea cu elevii nu mai poate ramine doar la nivelul bogatelor si temeinicelor cunostinte cerute de predarea-evaluarea diferitelor discipline de invatamint. Obiectivele oamenilor catedrei nu se mai pot restringe doar la exigentele si standardele cognitive.
Aceasta, deoarece: a) ei sint nevoiti sa transmita ceea ce stiu (sau ceea ce li se cere) elevilor; adica sint (permanent) in situatia de a se face intelesi, de a demonstra, de a atrage, de a incinta, de a provoca, de a consolida; pe scurt, a convinge. Si atunci, transferul de informatie, repere, accente si valori-atitudini presupune formarea anumitor abilitati, capacitati psihologice, umane, interactionale; b) cresterea, formarea, invatarea inseamna mai mult decit solicitarea, utilizarea si stimularea memoriei, inteligentei, a docilitatii si conformismului.
Pentru toate acestea (daca nu si pentru multe altele), intuitia nu mai este (in cele mai multe cazuri) suficienta. A cunoaste oamenii, a cunoaste elevii (si a interactiona adecvat cu ei) implica si alte dimensiuni ale spiritului nostru decit intuitia.
Din pacate, de multe ori, noi, oamenii scolii, raminem doar la nivelul cunoasterii si intelegerii comune, cotidiene, globale ale elevilor si ale relatiilor (formative) cu ei, pretinzind, in schimb, in fata noastra si/sau a celorlalti, ca ii cunoastem bine, ca stim (foarte bine) cu cine avem de-a face. Experienta (acumulata) la catedra si in viata obisnuita este luata drept argument invariabil si imbatabil.
Stim (cu totii) cit de riscant este sa-i contestam cuiva propria experienta profesionala si de viata; este ca si cum l-am contesta ca persoana, ca om. Mai mult, credem ca experienta noastra tine locul oricarui studiu (teoretic sau experimental), in orice imprejurare sau in orice problema.