Ochii Beatricei este o carte care te face să te gândești la lumea din jurul nostru, dar și la felul în care percepem timpul și spațiul. Autorul, Horia-Roman Patapievici, ne invită într-un fel de călătorie mentală, în care ne pune să ne întrebăm ce vedem cu adevărat când ne uităm în față, fie ca e vorba de lumea reală, fie de oglindiri ale trecutului.
Cartea începe cu o analogie simplă, dar puternică: dacă am fi pe o planetă mică, sfera s-ar curba atât de mult, încât mâna noastră s-ar lovi inevitabil de ceafă dacă încercăm să întindem mâna înainte. Ce mi s-a părut interesant aici este cum autorul ne face să ne imaginăm că percepția noastră despre spațiu e limitată, dar și că de fapt tot ceea ce vedem e o reflecție a trecutului. Norocul nostru, dacă pot spune așa, este că această curbură și această distanță în timp ne oferă o perspectivă diferită asupra realității.
Ceva ce mi-a rămas în minte e ideea că, atunci când privim cerul noastră plin de stele, noi de fapt vedem corpuri cerești care s-au aflat acolo cu mult înainte ca noi să apucăm să îi vedem. Asta e o idee simplă, dar foarte profundă pentru că ne arată cât de mult suntem conectați cu trecutul, chiar dacă de multe ori nu ne dăm seama. Îmi pare rău să spun, dar de câte ori nu ne lăsăm prinși în agitația cotidiană și uităm că, de fapt, tot ce percepem despre lume este doar o imagine învechită, o tradiție de la începuturile universului.
Cartea aprofundează această idee și o leagă de Dante, citându-l ca pe un exemplu de căutare a originii și a înțelegerii divine. Îmi place cum autorul ne arată că Dante vedea lumea în centru și avea o percepție a universului extrem de poetică și filozofică, cu Dumnezeu ca punctul de origine. E o abordare care ne ajută să înțelegem că, indiferent de timp, oamenii au avut întotdeauna această nevoie de a afla de unde venim și unde ne îndreptăm, chiar dacă în mod diferit față de modul științific modern.
Per ansamblu, Ochii Beatricei devine o reflecție despre cunoaștere, despre limitele percepției și despre dimensiunea spirituală a universului. E un fel de dialog între știință și religie, între empiric și filozofic, care te face să te gândești mai profund la modul în care percepem lumea și timpul. Cartea nu e doar despre teorii și explicații, ci și despre modul în care aceste idei ne schimbă modul de a gândi și de a simți lumea în care trăim. În cele din urmă, te face să constat că, și dacă totul este doar o perspectivă, această perspectivă este totul pentru noi."
Ochii Beatricei. Cum arata cu adevarat lumea lui Dante?
Imaginati-va ca am trai intr-o lume ca o bila mica. Asta ar insemna ca spatiul este curb.
Acum, sa presupunem ca eu as intinde mana inainte. Daca sfera lumii noastre ar fi foarte mica, stiti ce s-ar intampla?
Mana mea mi-ar atinge ceafa. La rigoare, intr-un univers sferic de dimensiuni suficient de reduse, avand adica o curbura indeajuns de mare, pentru a-mi scarpina ceafa ar trebui sa intind mana in fata.
Asta e vestea buna. Vestea proasta este ca, intr-o astfel de lume, in fata mea s-ar afla mereu un om necioplit care, neam prost, ar sta numai cu spatele la mine – iar acesta as fi chiar eu!
Dar se mai intampla ceva, independent de faptul ca spatiul este sferic ori nu. Ceea ce eu vad atunci cand ma uit drept in fata nu este o situatie contemporana cu mine, ci una care s-a petrecut in trecut: mi-as vedea, daca spatiul ar fi suficient de curbat, ceafa de azi-dimineata, sa zicem, nu ceafa de acum.
Atunci cand privim cerul instelat de deasupra noastra, noi nu vedem prezentul, ci trecutul situatiilor stelare la care ne uitam: orice privire in adancul cerului este de fapt o privire aruncata in trecut, si anume, cu cat mai departe ne uitam in spatiu, cu atat mai la inceput – spre inceputul timpului – patrundem. La rigoare, limita de vizibilitate a cerului ar trebui sa fie originea universului.
Aceasta afirmatie, corecta in cosmologia moderna, ne readuce imediat in minte descrierea facuta de Dante lumii vazute de el in ascensiunea sa. Caci Dante se indreapta constant spre Dumnezeu, adica spre izvorul, spre originea lumii: una din descrierile posibile ale lumii pe care Dante ne-o prezinta, la care sunt sigur ca ar subscrie, este aceea in care Pamantul este centrul unei enorme sfere pline, a carei circumferinta reprezinta chiar originea timpului si spatiului – adica Dumnezeu.
-Horia-Roman Patapievici