Oglinzile infinitului. Ce sunt filozofiile istoriei si la ce folosesc

Aceasta carte isi propune sa abordeze un subiect mai putin discutat in ziua de astazi si care pare sa nu mai preocupe in mod deosebit nici una din cele doua categorii indreptatite a se pronunta asupra sa – istoricii si filozofii. Este vorba de marile filozofii ale istoriei, un gen de reflectie asupra istoriei aparut in modernitate si deosebit de „prizat” mai ales in secolul XIX prin reprezentantii sai cei mai celebrii – Comte, Hegel si Marx.
Atunci cand spun „filozofia istoriei” ma refer deci la ceea ce limbajul de specialitate denumeste drept „filozofia speculativa a istoriei”. Desi lucrurile par simple, termenul „istorie” ascunde deja o capcana.
El inseamna deopotriva si totalitatea faptelor omenesti din trecut dar si naratiunea sau relatarea pe care o construim din aceste fapte. Cu alte cuvinte, acelasi concept desemneaza atat materia prima cat si demersul narativ.
– Bogdan Ivascu Filozofiile istoriei – ce sunt aceste creaturi de basm, desprinse parca din imparatia lui Aleodor-imparat, jumatate-de-fi-lozofie-calare-pe-jumatate-de istorie-schioapa? Sunt ele, asa cum se afirma uneori, ambtii desarte, fresce grandioase ale istoriei, mascand de fapt o cunoastere istorica debila?
Poate ca sunt cate putin din toate astea. Dar istoria nu este un ceva, o realitate finita, independenta si separabila de subiectul cunoscator, ci o tensiune: intre istoria-cunoastere si istoria realitate, intre forma si continut, intre constiinta care imprima timpului forma istoriei si istoria in care aceasta constiinta e doar un eveniment.
Daca filozofia istoriei si-a ratat obiectivul de a ne furniza o „superistorie”, deasupra celei scrise de specialisti, poate ca menirea ei este de a capta inefabilul istoriei, dialectica acestei tensiuni, in care fiecare dintre polii sai se neaga, afirmandu-se reciproc.