De putine ori in poezia noastra s-a avintat cineva atat de departe in peisajul informelor interioare, nazuind sa atinga limfa originara a fiintei si visceralizandu-si psihismele atat de convulsiv si grotesc. Aurel Pantea porneste, de regula, tehnic vorbind, de la o stare definita precipitat si transant, deschizand poemele cu vers peremptoriu, cu dictie de blazon.
Dar poemul sau se ambaleaza abia cand atinge infrasctructura acestei stari „limpezi” printr-un plonjon in abisul senzatiilor. – Al.
Cistelecan
