Orfice la persoana intai. Povestiri cu antracte Lumea scrierilor lui Marian Drumur nu e nici buna, nici rea.
Este derizorie. O lume perfect verosimila, dar inutila si inexplicabila.
Am putea-o numi post-realitate, ori, mai exact, infra-realitate. Vital si, concomitent, agonic, impacat, pare-se, cu nevolnicia lui, acest univers schiteaza, timid, la rastimpuri, anume tentative de a se salva, de a-si redobandi existenta fireasca, spiritualitatea uitata.
Una dintre aceste tentative este de ordin structural (vizeaza re-organizarea); cealalta – este de ordin dinamic: telul, proiectul, vectorul ce poate motiva, reactiva, mobiliza energiile stinse si asigura un viitor. Astfel, pe de o parte, din masa sociala informa se desprind, cand si cand, coagulari cat de cat conturate, supuse unor reguli si unei conduite.
Atata doar ca atare substitute, atare intreguri fie isi contrazic, chiar daca partial, statutul, fie au o functionalitate maladiva (spitalul) sau aberanta (institutia culturala). In scurt timp, toate aceste insule „de normalitate” isi abandoneaza relieful si dispar in ambianta amorfa.
La randul lor, pe de alta parte, impulsurile schimbarii, ale iesirii din supravietuirea fara sens, altfel spus evenimentul isi reveleaza, curand, vidul, natura iluzorie, strict retorica, sau chiar fantastica. – Eugen Dorcescu
