Pachet 2 volume. Ninge in Bizant

Pachetul contine 2 volume: • Vol. I: Poarta arborelui lui Iuda (432 pagini) • Vol.
II: Fara casa, fara radacini(448 pagini) Ninge in Bizant Vol. I – Poarta arborelui lui Iuda Istoria recenta a Turciei se impleteste cu legende stravechi care au strabatut o mie de ani si mai bine calatorind in manuscrise ascunse, pierdute si regasite de carturari apartinand unor religii diferite.
Intr-unul dintre zidurile care inconjurau pe vremuri Bizantul, exista, poate, o poarta menita sa deschida calea unui miraculos salvator. Sa o gaseasca este misiunea vietii lui Teo, un grec silit pe vremuri sa fuga din Istanbul impreuna cu familia, acum bizantinolog in plin avant al unei cariere academice serioase.
O alta intoarcere in Istanbul este a lui Ulku, mama indurerata si chinuita de regretul de a nu-si fi cunoscut indeajuns fiul: a fost el cu adevarat terorist? Iar moartea lui intr-un raid al politiei este oare legata de moartea iubitului ei, un important membru al guvernului turc, ani mai tarziu, intr-un atentat la Paris?
Al treilea personaj cu firul vietii prins in aceasta enigma este Derin, fiica politicianului, o tanara pe care dorinta de justitie o impinge spre mahalalele Istanbulului, acolo unde fierbe revolta, unde femei tinere si sanatoase se intind pe jos, inceteaza sa manance si sa bea apa si-si asteapta moartea, in semn de protest. Poate ca legendara Poarta a Arborelui lui Iuda nu este departe…
„Fata asta, cu felul ei de a fi adesea extraordinar de senin, incepea sa ma intrige. Avea in ea ceva care ma atragea magnetic.
Ar fi usor sa spun ca era dincolo de intelegerea mea, dar stiam foarte bine ce mi se parea atat de fascinant la ea: erau ochii. Avea aceeasi privire senina, dar intrebatoare si insistenta, a femeii din mozaicul cu imparateasa Teodora si suita ei din San Vitale, si aceeasi lumina misterioasa, de dincolo de lume, din portretul Fecioarei Maria din Ravenna.” Ninge in Bizant Vol.
II – Fara casa, fara radacini „Cu doua milenii si jumatate in urma, tot intr-o zi rece si inzapezita, un aventurier din Megaran care privea acropola de pe aceleasi coline, din acelasi loc, trebuie sa fi fost si el vrajit de ceea ce a vazut; poate ca a simtit si el acelasi fior de melancolie pe care il simt si eu. Cu secole in urma, intr-o zi ca asta, cand orasul Constantinopol era ravasit de durere si teama, ce trebuie sa-i fi trecut prin minte calugarului bizantin care a refuzat sa-si renege credinta si sa sfarme cele mai venerate icoane, dupa ce s-a strecurat afara din manastire si a privit zapada cazand pe Hagia Sophia pentru ultima oara inainte de a fugi din oras?
Ce melancolie a zapezii trebuie sa fi simtit imparatii, sultanii, cuceritorii si cei invinsi in timp ce priveau ninsoarea cazand peste Istanbul? Iau o inghititura din coniac.
Teo are dreptate; oricat de mult s-ar schimba, sufletul orasului nu poate fi cucerit niciodata. Ceva din el ramane intotdeauna, ceva inexplicabil, ceva vesnic care, timp de mii de ani, a creat aceleasi sentimente de melancolie si profunzime in inimile celor care privesc ninsoarea cazand pe oras: peste Bizant, Constantinopol si Istanbul.
Tolanita in fotoliul vechi, cu paharul de coniac, traind acel moment suspendat in timp, ma intreb de ce ma aflu aici. Ce caut eu in atelierul unui profesor ciudat si slobod la gura, care are indrazneala de a ma numi «o bucatica buna» si care ajuta un barbat de treizeci de ani obsedat de gasirea unui porti care s-ar putea sa nu fi existat niciodata si, daca a existat, a fost distrusa cu sute, daca nu chiar mii de ani in urma?
Ce este realitate si ce este fictiune?“ Fata asta, cu felul ei de a fi adesea extraordinar de senin, incepea sa ma intrige. Avea in ea ceva care ma atragea magnetic.
Ar fi usor sa spun ca era dincolo de intelegerea mea, dar stiam foarte bine ce mi se parea atat de fascinant la ea: erau ochii. Avea aceeasi privire senina, dar intrebatoare si insistenta, a femeii din mozaicul cu imparateasa Teodora si suita ei din San Vitale, si aceeasi lumina misterioasa, de dincolo de lume, din portretul Fecioarei Maria din Ravenna.
In ziua aceea, imbracata in negru din cap pana in picioare, parea inalta si zvelta, ca femeile care purtau intotdeauna haine inchise la culoare in filmele lui Teodoros Angelopoulos pe care ma obliga sa le vad si care ma plictiseau de moarte. In timp ce ma indreptam spre ea, parea un vis, mai mult iluzie decat realitate, un inger al mortii care venise pe tarmurile noastre in cautarea unui copil pierdut pe nume Umut.
Ceea ce ne lega unul de altul era o dorinta sexuala bruta care exista doar pentru a se satisface, o dorinta care parea sa existe dincolo de constrangerile timpului si ale spatiului, dincolo de persoanele noastre, dincolo de mine, un barbat matur care incerca sa se elibereze de stransoarea ca o menghina a propriului subconstient si de catusele obsesiilor sale sexuale, si dincolo de Ulku, o femeie care incerca sa-si alunge regretele si durerea personala cautand alinare in lumea placerii senzuale pure.