Palatul de clestar

Cam pe la inceputul vremilor, pana unde prastia mintii nu azvarle, se povesteste, asa, ca din scorneala, ca omul era croit din alte foarfeci si cioplit din alta barda. Tot cu maini si cu picioare era si pe atunci, tot cu ochi si cu urechi, tot cu nasul deasupra gurii si cu calcaiele la spate, dar de invartea copacul, smuls din radacina, si mi-ti izbea la mir leii pustiilor, dihaniile cadeau tumba, cu labele in sus, marghiolindu-se a moarte.
Apele curgeau la vale si muntii se ridicau in sus. Nu se pomeneau flori pe cer si stele pe pamant – ca pe la pardalnicii nostri de stihari – dar multe nu erau asa dupa cum sunt.
Imparatii, de mureau in lupta de buzdugan, bine, iar de nu, li se uitau de zile. Numai daca barba le matura tarana la noua coti in urma, chemau pe unul din feciori, pe cel mai viteaz si mai cuminte, si-i daruiau naframa, inelul, palosul, stema si gonaciul, ca sa poata imparati si razboi in locul lor.
Apararea si dreptatea atarna de taisul palosului. Cu mintea cantareau si hotarau, iar cu palosul imparteau.
Si spun unii ca pe atunci mergea mai bine cu minte dreapta si fara de legi, decat ca in zilele noastre, cu legi si cu minte stramba. P-asa vremuri se zice ca ar fi vacuit imparatul cu stema rupta din soare, in cel mai frumos palat de clestar si peste cel mai intelept si mai viteaz norod.