Panou

Am tot stat pe gânduri înainte să scriu despre acest volum, pentru că, sincer, cartea lui Andrei Dobos te prinde într-un mod aparte. E ca și cum ai fi invitat la o conversație lungă, amestecată cu gânduri și emoții, despre lume, despre sine, despre toate acele lucruri pe care de multe ori preferăm să le evităm. Asta nu e o carte obişnuită, nu e doar poezie din cele comune; e o explorare personală, confesională, un fel de căutare de sine ascunsă printre rânduri.

Ce mi-a plăcut cu adevărat a fost sinceritatea din textele lui, senzația de fragilitate și curaj deopotrivă. Dobos nu se teme să își vorbească despre temeri, introspecții, chiar frustrări. În poezie, găsești reflecții despre cum noi, ca indivizi, ne ascundem în fața noastră, tot așa cum spune și Gabi Eftimie despre “privitul compulsiv” – e o idee care, în mod subtil, se plimbă printre poeziile lui. Și pare atât de adevărat, pentru că fiecare dintre noi, la un moment dat, se ascunde în fața propriilor gânduri, încercând să le țină sub control sau să le înțeleagă.

Dar ceea ce face cartea cu adevărat specială e modul în care Dobos reușește să păstreze un echilibru între frământări interioare și o anumită poezie a limbajului. El nu se limitează la un anumit tip de exprimare sau stil, ci încearcă să atingă toate straturile gândurilor și sentimentelor noastre, într-un fel de “samadhi poetic” cum îl numește Alexandru Cosmescu. E ca și cum te-a învăluit într-un universal al conștiinței, unde toate aceste “rupturi” în poezie sunt, de fapt, acolo pentru a explica mai bine ce înseamnă a fi om astăzi.

Nu e o carte de citit rapid, ci un fel de explorare lentă, care te face să te întrebi despre propriile limite, despre ceea ce îți ascunzi sau chiar despre ceea ce nu știi că ți-ai ascuns. În același timp, poeziile lui Andrei Dobos sunt o invitație de a privi mai adânc în interiorul nostru, de a fi mai sinceri și mai curajoși în fața adevărurilor noastre. În final, rămâi cu senzația că, deși e un “panou” în fața minții, el nu e neapărat o limita, ci mai degrabă o poartă către înțelegerea mai profundă a locului nostru în această lume. Și asta e, poate, cea mai frumoasă revelație: poezia nu e doar artă, ci și un mod de a ne cunoaște mai bine.